Homer - Odiseea/Cartea I (3)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dar haide-acum să-mi spui, voinice-al meu,
Al cui ești tu? Să juri că sunteți gemeni!
La ochi și frunte foarte mult îi semeni.
Căci pân-a nu pleca pe mări străine,
La Troia-n câmp, noi ne vedeam mereu.
De-atunci nici eu pe el, nici el pe mine.”
A zis. Iar Telemah: „Iubite-al meu!
Îmi spune mama, numai ea, vezi bine,
C-al lui copil aș fi. Dar știu și eu!
Pe lumea asta fost-a fiu vreodată
Vegheat să știe cine-i este tată?
Firește, -aș vrea și eu să fiu, amice,
Un fiu al unui tată ce-ar trăi
La casa lui, îmbătrânind ferice;
Dar cel ce-n lume mai mult suferi,
Din câți au fost și sunt, așa se zice,
C-al ăstui tată neferice-aș fi.
Ce-ai vrut să știi, tu știi, iubite, dară.”
Răspunse Atena-apoi, zicându-i iară:
„N-or pierde zeii-al casei voastre nume
Cât timp tu ești al Penelopei fiu!
Dar spune-mi drept, să știu și eu anume,
Ce-ospăț întinde-acest popor chefliu?
E nunt-aici, ori hram? Săracă lume!
Nu-mi pare-a fi cinstit! Și-aș vrea să știu,
Căci n-ar părea, cum văd, să fie praznic;
Și-așa se poartă-aceștia de obraznic
Că scârb-ar face-oricărui om cuminte
Să vad-acest viespar de ticăloși.”
Răspunse Telemah vorbind cuvinte:
„Mă-ntrebi și bine faci că mă descoși.
Cât timp trăia aici al meu părinte
În dulcea țară-a dragilor strămoși,
Era și-această cas-a noastră, poate,
Cu vaza ei și cu belșug în toate.
Dar altfel vrut-au zeii răzbunării,
Făcând pe-al lumii cel mai bun bărbat
S-ajungă omul cel mai dat uitării!
De moartea lui n-aș plânge-așa-ntristat,
De-ar fi murit în focul zbuciumării
La Troia-n câmp, de-ortaci încunjurat,
Ori chiar și-ntors, în primele clipite,
La casa lui, aici, pe mâini iubite.
Atunci i-ar fi-nălțat vestit mormântul
Și-aheii noștri și vitejii soți,
Și-atunci l-ar fi avut întreg pământul
Pe-al său copil, cu cinste-ntre nepoți.
Dar neștiut pieri, tăcut ca vântul!
Nu slavă ne-a lăsat, ci-amar la toți,
Iar mie-ntâi durerile și plânsul!
Și n-aș mai plânge-atâta pentru dânsul
De n-ar fi și-alt amar să mă destrame!
Câți prinți aceste-ostroave stăpânesc,
În Dulichion și-n Zachint și-n Same
Și câți pe-aici în Itaca domnesc,
Stau toți acum de capul bietei mame
Și toți o cer, și stau și-mi risipesc
Și cinstea mea și casa mea și-averea!
Iar mama biata n-are-n ea puterea
Să rup-așa sau altfel blăstămata
Pețire-a ei, căci nici nu-și ia bărbat,
Nici nu-i alungă! Iar averea, biata,
Mi-o sting aceștia, până m-or fi dat
În scurtă vreme și pe mine gata!”
Și-i zise Mente-atunci: „Adevărat
Că rău îi simți tu lipsa, biet de tine,
Să-i puie-n frâu pe-acești făr’ de rușine!
Că uite, de-ar veni și-ar sta deodată
Pe prag aici, cu coif pe cap, cu scut,
Cu două lănci în mâna sa bărbată
Și mândru-n chip, așa cum l-am văzut
În viața mea de cea dintâie dată,
Când el întors din Efir a șezut
La noi și s-odihnea, iar eu copilu’
Stăteam s-ascult cum ne vorbea de Ilu,
(Căci și la el a mers cu iuțea navă,
Cătând pentru săgeți un ir de pus
Pe vârful lor, spre-a duce-n răni otravă;
Dar fric-având de zeii cei de sus,
Nu-i dete-unsoarea Il cel plin de slavă.
I-a dat-o însă tata, când i-a spus,
Că-i fuse tatei drag peste măsură),
Să vie el acu-ntr-acea făptură
Aci-ntre pețitori, s-audă sfatul
Ce-l fac acești nemernici între ei,
Și-n veci de veci amar le-ar fi-nsuratul
Dar, negreșit, acestea sunt la zei,
Să vie-ori nu să-și curețe palatul
Sărmanul Odiseu de-acești mișei!
Dar totuși eu te-ndemn, că foarte-mi pasă,
Cum poți s-alungi pe pețitori din casă.
Ascultă deci și-mi ia cuvîntu-n seamă!
Tu cheamă mâine pînă-n zori pe-ahei
La sfat obștesc — dar negreșit îi cheamă —
Vorbește-apoi și martori ia pe zei
Și cere-acestor prinți, dar făr’ de teamă,
Să plece pe-unde au averi și ei.
Iar mamă-ta, de-i place măritată,
Să plece-acasă la bogatu-i tată
Și-acolo nunta-n pace i-o gătească
Și zestre-i dea atît cît e cu drept
O fată dragă zestre să primească.
Iar tu apoi, așa-i mai înțelept,
Gătește-o navă (dar să nu-ți lipsească,
De vrei să birui, inima din piept)
Cu douăzeci de soți, și mergi și cată
Cam ce vorbesc pe-airi de dusu-ți tată.
Căci ori va ști vrun om vro știre-anume,
Ori Zvonul cel ce n-are alte trebi
Decât, pornit de Zeus, s-alerge-n lume.
Deci du-te-ntâi la Pilos, ca să-ntrebi
Pe Nestor, moșul cel cu vrednic nume;
Și-apoi la Menelau, îndeosebi,
Căci dintre-ahei, din toat-a noastră turmă,
Acasă el sosit-a cel din urmă.
De-auzi că-i viu și că de-ntors îi pasă,
Oricâte-amaruri date-acum îți sunt,
Tu rabdă tot și-un an întreg mai lasă.
Dar dac-auzi că-i mort și e-n pământ,
Tu-n dulcea țară-ntoarce-mi-te-acasă
Și-ntâi de toate-nalță-i un mormânt.
Iar cînd va fi și-aceasta împlinită,
Găsește-i mă-tei omul și-o mărită.
Și-apoi cînd și-astea le-ai fi pus la cale,
Atunci să te gândești cum să dobori
Pe toți aci-n palaturile tale,
Pe-acești nerușinați de pețitori,
Pe faț-ori și pe-ascuns. Dar nu agale
Și nici să nu te lași pînă-i omori.
Și nu-ți mai stea copilării în minte,
Căci nu mai ești copil de-acu-nainte!
Ori n-auziși ce nume plin de veste
Prin lume-și dobîndi, căci a trimis
Într-altă lume vrednicul Oreste
Pe-acel nelegiuit care-a ucis
Pe tată-său? Deci bună pildă-ți este!
Ești mare și frumos și cap deschis,
Deci fă ca să vorbească mari de tine
Cuvinte-acei din veacul cel ce vine!
Și-acum, eu sunt silit să plec la navă,
La soții mei, căci prea zăbavă fac
Și poate-or fi mirați de-a mea zăbavă.
Și-acest îndemn ți-l pui, de-ți e pe plac,
La inimă, și vezi de fă ispravă.”
Și-a scos cuvinte-oftate Telemah:
„Din suflet mi-ai vorbit, ca un părinte,
Și-n veci le voi ține comoară-n minte.
Dar orice grabă ai și-oricât de mare,
Mai stai puțin, te rog! Să faci măcar
O baie-ntâi, să iai ceva mâncare —
Și cum să pleci așa, fără de-un dar,
Ieșind din casa mea ca orișicare?
Aș vrea să-ți dau vrun lucru, bun și rar,
Să-l ai odor de-a pururi de la mine,
C-așa-și dau doară oaspeții-ntre sine!”
Răspunse Atena-atunci: „Te rog și-l lasă
Pe cînd mă-ntorc. Și nu mă mai opri,
Și-atunci mi-l dai să-l duc cu mine-acasă.
Și-alege-mi unul care crezi c-ar fi
De mare preț, că foarte mult îmi pasă.
Și-alt dar de preț, al meu, ți-l va plăti.”

Iosif Brodski - Odiseu Către Telemah

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dragul meu Telemah,
Războiul Troian
s-a sfârșit. Cine-o fi învins nu mai țin minte.
Presupun că grecii: atâția morți
departe de vetrele lor doar grecii îi pot abandona..
Și totuși, drumul spre casă
se dovedi prea lung din cale-afară,
de parcă, în timp ce noi pe-acolo
pierdeam timpul, Poseidon ar fi extins spațiul.
Nu-mi dau seama unde mă aflu,
ce se află-n fața ochilor. O oarecare insulă murdară,
tufișuri, acareturi, grohăit de porci,
grădină sălbăticită, o careva regină,
bălării, pietre.. Scumpe Telemah,
dacă e să rătăcești atâta șir de ani,
insulele îți par că seamănă-ntre ele; și creierul
deja prinde-a greși, cât numără la valuri;
năpădit de gunoaiele orizontului –
chiul plânge, iar carnea apei îți astupă-auzul.
Nu-mi mai amintesc cum se sfârși războiul
și nu țin minte câți ani să ai acuma tu.
Crești mare, dragul meu Telemah, crești mare.
Doar zeii pot ști de ne vom revedea sau nu.
Deja tu nu mai ești pruncuțul la un pas de care
eu oprisem bivolii ce trăgeau în plug.
De n-ar fi fost Palamede, noi viețuiam împreună.
Dar poate, și el are dreptate: fără mine,
tu ești ocolit de patimile lui Edip
și visele tale, scumpul meu Telemah, sunt neprihănite.
1972

Telemah – Versuri.pro

Homer - Odiseea/Cartea I (3)

Iosif Brodski - Odiseu Către Telemah