tarmuri – Versuri.pro

Eugenio Montale - Țărmuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O, țărmuri,
sunt de-ajuns câteva săbii de iarbă
atârnând de stânci
peste delirul mării,
ori două palide camelii
în parcurile pustii
și un eucalipt care se-afundă
prin foșnete și prin nebune zboruri
în lumină! Iată că-n jur, ca șerpii,
într-o clipă nevăzute fire mi se-ncolăcesc,
biet future-n păienjenișul întins
de freamătul măslinilor, de floarea soarelui
ce mă privește.
Dulce robie de astăzi a celui
ce se predă aproape
spre a trăi din nou un vechi joc
niciodată uitat.
Îmi vine-n minte acrul filtru
întins adolescentului fără de cârmă:
în limpezile dimineți când se topeau
spinări de dealuri și de cer; în nisipul
țărmului venea, în vârtej amplu,
o pulsare egală de vieți,
o febră a lumii; și fiecare lucru
se mistuia în sine.
Ca oasele de sepie izbiți atunci
de valuri, pe-ncetul să dispărem,
să devenim
un arbore ori o piatră
de mare șlefuită, și-n culoarea
apusurilor să ne topim
și să ne spulberăm ca trup,
ca să țâșnim asemenea izvorului
de soare beat și devorat de soare…
Erau acestea
dorințele copilului – o, țărmuri! –
când rezemat de-o balustradă roasă
pierea pe-ncetul surâzând.
Câte spuneau luminile de mare
reci celui ce fugea de ele sfâșiat.
Lame de apă dezgolindu-se prin valuri
de trecătoare ramuri, brune stânci
prin spume, săgeți de rândunele vagaboande…
O, cum puteam
să cred odată, pământuri,
frumuseți funerare, rame de aur
în agonia oricărei ființe!
Mă-ntorc
azi mai puternic către voi
ori mă-nșel, cu toate că inima
pare că se topește-n amintiri senine – și crude.
Trist suflet al trecutului
și tu voință nouă ce mă chemi,
e timpul să vă reunesc
într-un liman senin de-nțelepciune.
O zi va veni odată cu chemarea
unor glasuri de aur, de îndrăznețe măguliri,
o, suflete care nu mai ești divizat!
Gândește-te: să schimbi în imnuri elegia;
să te reface, să nu mai fii absent.
Asemenea acestor crengi,
ieri mizere și goale, astăzi pline
de freamăt și de limfă
să simțim și noi mâine
o revărsare a visurilor,
o grabă nebună de glasuri
spre o reușită, și-n soarele
ce vă inundă țărmuri,
să reînflorim!

Konstantinos Kavafis - Marea în Dimineața

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Aici, să mă opresc. Să văd o clipă, și eu, natura.
Ale mării în dimineață și cerului fără nori
strălucitoare albastruri, și țărmuri galbene; toate
frumoase și luminate la nesfârșit.
Aici, să mă opresc. Și fie să mă înșel că văd acestea
(le-am văzut într-adevăr la început, o clipă, când m-am oprit),
și nu, și aici, închipuirile mele,
amintirile mele, arătările voluptății.

Ts Eliot - Marina

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ce mări, ce țărmuri, ce stânci cenușii și ce insule,
Ce apă-nfășurând prora
Și izul de pin și sturzii cântând prin neguri,
Ce imagini se-ntorc
O, fiica mea.
Cei care ascut dintele câinelui, având în gând
Moartea,
Cei care strălucesc de gloria colibriului, având în gând
Moartea,
Cei care-n cocina satisfacției zac, având în gând
Moartea,
Cei care-ngăduie extazul animalelor, având în gând
Moartea.
Impalpabili s-au făcut, subțiați de un vânt
Ori de-o adiere de pin, și cântecul ceței
Harul acesta i-a topit pe unde se aflau.
Un astfel de chip, mai neclar și mai clar, ce e oare?
Și pulsul din braț, mai slab sau mai tare –
Dat ori împrumutat? mai departe ca stelele și mai aproape ca ochiul
Șoapte și chicoteli printre frunze și pași grăbiți, foc
Sub somn, acolo unde toate apele își dau întâlnire-ntr-un loc.
De gheață, chila a crăpat, iar vopseaua plesni de căldură.
Eu am făcut-o, uitasem însă
Și mi-am adus aminte
Slabă velatură, putrezită pânză.
Între un iunie și-un alt septembrie,
Eu am făcut-o făr’ să știu, pe jumătate lucid, nelimpede, ne-al meu,
Bordajul are spărturi, trebuie călăfătuite-mbinările.
Această formă, acest chip, această viață
Trăind ca să trăiască într-o lume-a timpului de dincolo de mine; aș vrea
Să renunț la viață-mi pentru ea, la graiul-mi pentru graiul nevorbit,
Cel trezit, buzele desfăcute, nădejdea, vapoarele noi.
Ce mări, ce țărmuri, ce insule de granit înspre-a mele păduri
Și sturzii chemând-o prin negurile moi
Pe fiica mea.

Virgil Carianopol - În Fața Mării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Poetului Tiberiu Utan.
Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniștit,
Închis din patru părți de timpul,
Din care nu e de ieșit.

Mă zbat adânc, fără cruțare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aș lovi de tare
Degeaba țărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulțumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
Și fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieși din vremea
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima și gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În țărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Și mie timpul mi-a pus maluri
Și nu pot sa mai ies din el.