Rătăcit în visare al tău suflet pluteşte
lăsând trupul deoparte, care-n tihnă respiră,
nu mă vede, dar visul negreşit mi-l inspiră,
ca o plantă ce-n umbră se ascunde şi creşte.

Dreaptă stai, însă altfel te arăţi dimineţii;
din hotarele care sunt în noapte pierdute,
din fiinţa şi vidul care-n noi se-mpreună.

Ceva tot mai rămâne, o lumină a vieţii,
parc-al umbrei sigiliu ar marca pe tăcute
creaturile sale cu văpaia cea bună.