Smârdan – Versuri.pro

Radu Gyr - Peneș Curcanul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Plecat-am nouă, cu sergentul zece.
Toți căciulari, toți zece din Vaslui.
Și fiecare-avea o țeavă rece
și-o bistriță de foc sub coasta lui.
Acum, urc singur drumul de costișe.
Mai lungă-i calea sub picior beteag.
Departe, Plevna gâfâie piezișe,
la poarta ei ciolanele stau prag.
Și Rahova-i în urmă și Smârdanul..
Trag greu în gleznă rănile cu plumbi.
În zări izbește vântul cu ciocanul,
și vremea sună oase-n pomii strâmbi.
Și cum, trudit, mă uit de la răspânte,
domol se duc privirile spre Prut
și merg, ca-n vis, adânc să se împlânte
în lungul răsărit nestrăbătut..
Și, ca-ntr-o ceață, ochiul meu, buimacul,
străvede cum, în zariști de apoi,
alt dorobanț ca mine sparge veacul
și zgâlțâie cu pasul plevne noi.

George Coșbuc - La Smârdan

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
„Fulger îns-atunci erai,
Și-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe românești –
Astăzi stau și-ascult întruna
Și mă uit, și nu mai ești!.
Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Și văzu gemând pământul
Și de cai și de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Și năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.
Jalnic tu-ți doinești durerea
Dunăre, și iat-acum!
Din mormânt ieși puterea
Și-n zadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Și din mâinile străine
Stema libertății smulg.
Tresăriră iuți românii
Căci aminte și-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul să ni-l ție sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
Că nepoții fug de lupte
Și că steagul e-nchinat.
Dunăre-ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui și eu!
Și noi știm izbi dușmanul,
Și-n români e Dumnezeu!
Știm și noi găti cununa
Vitejiei ce-o doinești,
Și când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe românești!.
La Smârdan – așa vru Domnul –
Morții dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Și-aiurând se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit dușman,
Vor mușca gemând țărâna
Ca și-n luptă la Smârdan.
Că-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Și mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel că, văzând perirea,
Însuși Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi și-a pus.
La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmași,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca să vezi la patru pași.
Și-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noștri iuți pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.
Și-ntr-acel noian de ceață
Dorobanții, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheață
Și prin apă până-n brâu.
Râu de apă – Prut să fie –
Cum era să-i ție-n loc,
Dacă n-a putut să-i ție
Din redute-un râu de foc!.
La Smârdan de-un gând cu toții
Fost-am braț pustiitor,
Și murind au dat nepoții
Mâna cu strămoșii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ștefane,
Nu-ți erau mai buni ai tăi.
De-o veni din nou vrodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Țară dragă și-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca să-nfrângem pe dușman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.

George Coșbuc - Trei, Doamne, Și Toți Trei!

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Avea și dânsul trei feciori,
Și i-au plecat toți trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simți că mori.
Și luni trecut-au după luni –
Și-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Și mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.
Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n țară
Toți cei plecați de astă-vară –
Și rând pe rând veneau în sat
Și ieri și astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.
Și-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Și nu veneau! Și dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.
Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creștea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toți d-a rândul,
Dar nimeni știre nu-i știa.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.
Căprarul vechi îi iese-n prag.
– „Ce-mi face Radu?” îl întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
– „E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi șirag!.”
O, bietul om! De mult simțea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când știa anume,
El sta năuc și nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înțelegea.
Blăstem pe tine, braț dușman!
– „Dar George-al nostru cum o duce?”
– „Sub glie, taică, și sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!”
– „Dar bietul Mircea?” îl – „Mort și Mircea
Prin văi pe la Smârdan.”
El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ținea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morți într-un mormânt.
Cu pasul slab, cu ochii beți
El a plecat, gemând p-afară,
Și-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieți,
Și se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreți.
Nu se simțea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simțească;
El trebuia să s-odihnească –
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.
Și-a stat așa, pierdut și dus.
Era-n amiazi și-n miez de vară
Și soarele-a scăzut spre seară,
Și-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.
Treceau bărbați, treceau femei,
Și uruiau trăsuri pe stradă,
Soldați treceau făcând paradă, –
Și-atunci, deștept, privi la ei
Și-și duse pumnii strâns pe tâmple:
„Trei, Doamne, și toți trei!