Fluviul mă vrea curgând, – promisiune a mării!
floare – dar nu și rod! – hărăzită a fi
un văratic anunț în argilă
al florilor veșnice.

Eu, însă, vai! confisc și secunda și locul,
ard liturghii și sorb din izvoare ce n-au
învoire să dea frumuseții
decât aparențele;.

haosul pur, sfânta materie-a Domnului,
naște sub mâna mea; copiez pipăind
– cu dospite vocale – intacta
rotire de sunete;.

parcă un alter-ego al celui ce singur
judecă mi-ar fi dat, ca osândă aici,
plăsmuirea: gelos – ar fi rupt un
sigiliu al Facerii.

Ce-a mai rămas, din sufletul meu, pentru marea
zi a mâniei, nedevorat? Ronțăit
e, ca orzul de cai, de flămânda
lăcustă a paginei.

Mult am râvnit, dar numai puțin reușit-am.
Dacă mi-ar pune scrumul respins pe cântar,
mântuit aș fi – chiar în eșecul
de-a scrie ca îngerii..