Și sunt mai mult în lume ca umbra trecătoare
Ce-o lacrimă aruncă în cursu-i d-un minut,
Ce nici nu-nvăluiește, nici dă acestui soare
Mai multă strălucire, nici farmec mai plăcut?

Mă-ntreb ce este oare a noastră misiune,
Noi, care-aici în viață n-avem decât o zi?
Noi, ale căror fapte, țărână, fală, nume
Se spulberă în vânturi-nainte d-a luci?

Cărarea mea în lume se șterge de sub soare:
Amară calomnie pălește-al său color.
Tot omul lasă-n urmă-i ce lasă-o dulce floare:
Parfumul d-o secundă pe vântul trecător.

A unei sorți astfel, vai! prețuia durerea
Ce inimile noastre adapă cu venin
Necazul unei mume, ce și-a zdrobit plăcerea
Veghind cum se formează al ei prunc pentru chin?

Acest argil molatec ce vântul o să răpească,
Oare merită onoarea să poarte-n al său sân
O flacără de spirit, răsfrângere cerească,
Ce ca un rob ascultă de lut acest crud stăpân?

Așa mă-ntreb și Domnul răspunde blând dorinții:
„Tot ce trăiește-n lume are cuvânt profund.
O floare să parfume în capistea ființii,
O rază să-aurească abisul fără fund!

O lacrimă s-aline un suflet în durere,
Și roua să fragilize arșițele de zi,
Și tu s-aduni pe-o frunte sărutul de plăcere.
O, muritor! iubește, că mâine vei pieri!”