rolul poetului – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Numai Poetul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.

Christian W Schenk - Sensul Poetului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nicicând n-a fost un poet
atât de important ca astăzi:
Mulțumită lui
s-au inventat avioane
și computere,
căile ferate au înlocuit
postilionul
numai ca să-și fericească semenii
cu simpla lui existență.
Nu, poetul nu mai merge pe jos
ca să-și găsească Muza,
nici alimente alterate
nu trebuie să mănânce
fiindcă-i stă frigiderul în casă.
Departe sunt vremurile lumânărilor
și a penei de scris
și a pergamentului.
Nu, poetul nu e de prisos:
De pe urma lui profită întreaga lume!

Costel Zăgan - Poezii la Scor de Maidan

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Toată ziua pe Facebook
din rai unde să mă duc
bate vântul foia-n dungă
cititorii mă alungă.
Ia-ţi concediu, eşti nebun
ne-ai făcut carne de tun
suntem ţinta preferată
mai opreşte-te odată.
N-ai nevastă, nici copii
pe cine în braţe ţii
nu faci sex, nici alte chestii
zău, poeţii-s nişte bestii.
Toată ziua tura-vura
ne forţează cu cultura.
Sonet epigramatic de Costel Zăgan din Cezeisme II (22 iunie 2014)

Pablo Neruda - Omul Invizibil

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu râd,
surâd
cu gândul la vechii poeţi,
ador toată
poezia scrisă,
toată roua,
luna, diamant, picătura
de argint scufundată,
pe care fratele meu din vechime,
a adăugat-o trandafirului,
dar
surâd;
ei totdeauna spun: „eu”,
la fiece pas,
orice li se-ntâmplă ei spun totdeauna „eu”;
pe străzi
trec numai ei
sau aleasa inimii lor,
nimeni altcineva;
nu trec pescari,
nici librari,
nu trec zidari,
nimeni nu cade
de pe vreo schelă,
nimeni nu suferă,
nici nu iubeşte,
numai sărmanul meu frate,
poetul;
toate lui i se întâmplă,
lui şi celei iubite;
nimeni nu trăieşte,
numai el singur,
nimeni nu plânge de foame
sau de mânie,
nimeni nu suferă-n versul lui
fiindcă nu poate
să-şi plătească chiria;
şi nimeni, în poezie,
nu-i zvârlit în stradă,
cu pături şi scaune,
iar în fabrici, de-asemeni,
nu se întâmplă nimic,
nimic nu se-ntâmplă,
se fac umbrele, pahare,
arme, locomotive
se extrag minerale,
scormonind infernul,
se face grevă,
soldaţii vin
şi trag,
trag în popor,
adică
în poezie;
dar fratele meu
poetul
e-ndrăgostit
ori suferă;
pentru că sentimentele lui
sunt marine,
iubeşte porturile îndepărtate,
pentru numele lor,
şi scrie despre oceane
pe care nu le cunoaşte;
el trece pe lângă viaţă
plină ca un ştiulete, de boabe,
fără să ştie,
să o dezghioace;
coboară şi suie
fără s-atingă pământul,
iar uneori
se simte foarte profund
şi tenebros;
e atât de imens
încât nu încape în sine însuşi;
se încurcă şi se descurcă,
se proclamă damnat,
de-abia îşi mai poartă crucea
tenebrelor;
socoate că-i deosebit
de întreaga lume;
mănâncă în fiece zi,
dar n-a văzut nicicând
un brutar,
nici n-a intrat în vreun sindicat
al brutarilor,
şi astfel sărmanul meu frate
devine obscur,
se suceşte, se răsuceşte
şi se socoate
interesant;
interesant,
acesta-i cuvântul.
Eu nu-s mai presus
decât fratele meu,
dar surâd,
pentru că merg pe străzi
şi singur eu nu exist;
viaţa curge,
ca toate fluviile,
Eu sunt singurul
invizibil;
nu-sînt umbre misterioase,
nu-i întuneric,
toată lumea-mi vorbeşte,
toţi vor să-mi povestească,
îmi spun despre rudele lor,
despre mizeriile lor
şi bucuriile lor;
toţi trec şi
toţi îmi spun câte ceva,
şi câte lucruri nu făptuiesc!
Despică lemne,
înalţă fire electrice,
frământă, până-n toiul nopţii,
pâinea de fiece zi;
cu un drug de fier
perforează pământul,
până-n adâncuri,
şi transformă fierul,
în chei şi zăvoare;
se urcă la cer şi poartă
scrisori, suspine, săruturi;
în orice poartă
e cineva,
cineva se naşte
sau mă aşteaptă cea pe care-o iubesc;
şi eu trec şi lucrurile toate
îmi poruncesc să le cânt;
Eu nu am vreme,
trebuie la toate să mă gândesc:
să mă-ntorc acasă,
s-alerg la partid..
Ce pot să fac?
Totul îmi porunceşte
să spun,
să cânt şi să cânt mereu.
Totul e plin
de visuri şi freamăt.
Viaţă-i o lacră
plină de cântec;
se deschide
şi-n zbor se iscă
un cârd,
de păsări
ce vor să-mi spună ceva
şi se lasă pe umerii mei.
Viaţa este o luptă,
ca un fluviu ce-naintează
şi oamenii
vor să îmi spună,
vor să îţi spună
pentru ce luptă
şi dacă mor,
pentru ce mor.
Iar eu trec şi nu aflu timp
pentr-atâta viaţă.
Eu vreau
că toţi să trăiască
în viaţa mea,
să cânte în cântecul meu.
Eu n-am importanţă,
Eu n-am timp
pentru chestiunile mele.
Noaptea şi ziua
trebuie să însemn ce se petrece
şi să nu uit pe nimeni.
E-adevărat că, deodată,
obosesc
şi privesc înspre stele,
mă-ntind în poiană. Trece
o gânganie ca o vioară;
pun palma
pe un sân gingaş
sau pe şoldul
celei pe care-o iubesc;
privesc catifeaua
întinsă
a nopţii tremurătoare
cu îngheţatele ei constelaţii.
Atunci
simt că-n sufletul meu se înalţă
valul misterelor.
Copilăria,
plânsul prin colţuri,
trista adolescenţă.
Şi vine somnul
şi dorm
ca un butuc.
Adorm,
de îndată,
cu stele sau fără stele,
cu dragostea sau fără dragostea mea.
Şi când mă scol,
noaptea s-a dus.
Strada s-a deşteptat
mai devreme ca mine:
merg la lucru
fete sărace;
pescarii se-ntorc
de la ocean;
minerii trec
în bocancii lor noi,
intrând în mină.
Totul trăieşte,
toţi trec,
toţi umblă grăbiţi.
Iar eu de-abia am vreme
să mă îmbrac,
trebuie să alerg:
nimeni nu poate
să treacă fără ca eu să ştiu
încotro merge şi ce
i s-a întâmplat.
Nu pot să trăiesc
fără viaţă,
să fiu om, fără om;
şi alerg, şi văd, şi aud,
şi cânt.
Stelele n-au
ce-mpărţi cu mine;
singurătatea nu are
nici floare, nici fruct.
Daţi-mi, pentru viaţă,
vieţile toate;
daţi-mi toată durerea
lumii întregi,
o voi preface-n speranţă.
Daţi-mi
bucuriile toate
chiar pe cele mai tainice,
căci, de n-ar fi aşa,
cum le-am afla?
Trebuie să le dezvălui.
Daţi-mi
lupta
de fiece zi,
căci ea este cântecul meu.
Şi astfel vom merge uniţi,
alături,
oamenii toţi:
cântecul meu îi uneşte,
cântecul omului invizibil
ce cântă cu oamenii toţi.

Vladimir Maiakovski - Poetul Muncitor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Se-aruncă poetului vorbe care nu-i plac:
„La strung te-aş proba!
Ce-i versul?
Un fleac!
La muncă eşti gingaş mata!”
Dar poate
şi eu
la muncă mă-nham
cu dragoste, fără reproşuri.
Şi eu sunt o fabrică.
Doar coşuri nu am,
şi poate-i mai greu
fără coşuri.
Ştiu,
nu vi-s dragi frazele mari.
Tăiaţi la stejari, munciţi cu îndemn.
Dar noi
nu suntem oare tâmplari
şi sculptori de capete-adesea de lemn?
E lucru de cinste-n năvod să prinzi peşti.
Nu-i rău
când nisetri sunt rodul!
Dar şi truda poeţilor
e drept s-o cinsteşti-
nu peşti, inimi vii trag ei cu năvodul.
E greu când – şerpi roşii ţâşnind din furnal-
metalele-n şuier încep să cutreiere.
Dar nu stăm nici noi
ca trântori pe-un mal!
Cu raşpelul limbii şlefuim creiere.
Poetu-i mai mare,
ori tehnicianul
ce lumii i-aduce belşuguri şi spor?
Amândoi.
Inimile sunt şi ele motoare.
Sufletul e şi el un motor.
Egali şi tovarăşi,
acelaşi ni-i gândul-
proletari, trup şi suflet, care pot să se-ncumete
numai ei, împreună
înfrumuseţându-l,
să urnească pământul în marşuri şi tunete.
Cu diguri opri-vom furtuna flecară.
La treabă!
De-ajuns cu-oratorii,
adio!
Afară palavragii!
La moară,
vorbăreţii care mai bat apa-n piuă!