Gerard De Nerval - Lui Victor Hugo

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Purtând această probă-a prieteniei tale,
Sub braț, maestre, -am Rinul.
– Cu fluviu-n lunga-i cale,
Făcând o paralelă, mă simt și eu, crescând.
Dar Fluviul, Zeu sălbatic, el, bietul, știe oare
Ce nume-i dă, și sursa, și țarm, ce noimă are
Să curgă astfel pentru oricine și oricând?.
Stând lângă sfârcu-l tatei enormei maici, Natura
Pesemne că nu știe, ca toată creatura,
De unde lui îi vine zeiescul antic dar:.
Dar, dulce-obișnuința, eu știu că de la tine,
Entuziasm, Iubire și Studiu, totu-mi vine
Și micul foc îmi arde pe marele-ți altar.

Friedrich Holderlin - Rinul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Stăteam în iedera întunecată de la porțile
Pădurii, în amiaza aurită,
Trecând pe la izvor ce cobora
Pe scările munților alpini,
Construită divină pentru mine
Numit Castel Ceresc
Precum bătrânii spun, dar unde
hotărâte în secret lucruri
Ajung până la oameni; de acolo
Chibzuiam fără ghicire
O soartă, căci că abia
La umbra caldă îmi părea
Mult elocvent, tot sufletul
Italiei îndepărtate
Pe a Morei coastă.
Dar acum, în munte
Adânc sub vârfurile de argint
Și sub frumosul verde vesel
Unde pădurile își tremură ispita,
Și stâncile ce-și depășesc înaltul
Se uită-n jos cât ține ziua,
Și în abisul rece auzi
Scâncind răscumpărarea,
Un tânăr furios, ce duduia
Și acuza Muma Pământului,
Și tunetul ce l-a născut,
Miloșii părinți, dar
Muritorii au fugit de acolo,
Căci era groaznic, fără lumină
El se zvârcolea în lanțuri,
Sub furibundul semizeu.
Fluviul era vocea celui mai nobil dintre ape,
Al Rinul născut în libertate,
Și altceva spera el de la frați,
Ticino și Rhodanus,
S-au despărțit și-au vrut
Nerăbdătoare să rătăcească
Spre sufletul regal al Asiei.
Dar nu e de-nțeles
Dorința-n fața soartei.
Dar cei mai orbi
Sunt fii zeilor. Căci omu-și știe
Casa și animalul ce a avut, unde
Să construiască, dar ăsta e
Eșecul, că nu mai știe unde?
Datul în sufletul fără de știre.
O enigmă e ce-a ieșit de acolo. La fel
Și cântul cu greu o deslușește. Căci
Cum ai început rămâne-vei așa,
La fel de mult poate nevoia da,
Și creșterea anume
Poate naște întâmpinarea
Razei noului născut.
Dar unde este unul,
Acel ce rămâne liber
O viață-ntreagă, și-a inimii dorințe
Singur să împlinească, așa și
Darnice-nălțimi precum și Rinul,
Și așa dintr-o sfântă poală
Născut în fericire, ca acela?.
De acea i-e cuvântul jubilare.
El nu iubește precum alți copii,
Înfășurat în scutece el plânge;
Pentru că acolo unde țărmul mai întâi
Cotește, înfășoară însetat
Neatentul, și-l trage
Și vrea să-l protejeze tot mai bine;
Cu dinții săi, râzând
El rupe șerpii și cade
Cu prada, și când se grăbește
Unul mai mare nu-l poate îmblânzi,
Să crească ca un fulger îl oprește, el trebuie
Pământul sa îl rupă, și ca-n-tro fugă învrăjbită
Pădurile și munții să se scufundă.
Un zeu vrea însă fiii să-și salveze,
Grăbita viață zâmbitoare,
Când neoprită, însă inhibată
De Sfinții Alpi,
În adâncimi ca cele râurile învrăjbite.
În forjele acestea-i domolit
Tot falsul zgomotos ce-a fost,
Și este mai frumos precum a fost
După ce el părăsit-a munții
Curgând în țările germane
Mulțumit, cu dorul împlinit
De bunele afaceri când își face loc,
Tatăl Rin, hrănește prin orașe
dragii copii, pe care el i-a-ntemeiat.
Dar niciodată, el nu uită.
Căci mai devreme trebuie
Lăcașul să își părăsească
Și statele, non-imagini să devină,
A oamenilor zile să se uite
Și spre origini a se duce
Ca și a tinereții voce pură.
Cine a fost întâiul
Care a corupt a dragostei jurământ
Și la-mpletit în frânghii?
Atunci sunt propriile drepturi
Și-a focului cerească siguranță,
Batjocorită de sfidare, abia atunci
Disprețuind căi muritoare
Cutezător ales,
Își caută locul între zeii.
Dar le ajunge
Nemurirea zeilor, și au nevoie
De de-a zeilor putere,
Așa-s eroii și oamenii-s la fel
Și muritorii toți la fel. Fiindcă
Cei binecuvântați nu simt nimic din sine,
Le e permis să spună
În locul zeității
Plini de empatie,
Că au nevoie de orice; oricum e dreptul lor
Căci casa e a lor,
A-l rupe pe cel drag precum
Și cum inamicul, îngroapă
sub ruine tatăl și copilul,
Când unul, ca ei, nu vrea să fie și nu
Tolerează entuziasmul lucrurilor inegale.
Deci fericit cel ce găsește
O soartă-n bună modestie,
Unde și drumețiile toate,
Și dulcile amintiri suferinde
Grăbindu-se pe țărmul singuratic,
Se uită ici și-ncolo,
El poate vede și limanul
Ce îi dădu la nașterea lui zeul
Spre a putea rămâne acolo.
Apoi se odihnește, fericit, umil,
Pentru că tot ce-a vrut
Cerescul Domn, cuprinde totul
Neforțat, zâmbind
Acum, fiindcă se odihnește, îndrăznețul.
La Semizei mi-e gândul
Și trebuie să-i știu, neprețuiții,
Pentru că viața lor îmi mișcă
Pieptu-mi doritor.
Dar cui, precum Rousseau, ție,
Sufletul cel invincibil,
Cel durabil și puternic ce a fost,
Și simțul sigur
Și datul dulce de a auzi,
De a vorbi, căci el din sfânta plenitudine,
Ca zeul vinului, nebunesc divinul,
Și făr de lege, dă cea mai pură limbă
De înțeles pentru cei buni, pe bună dreptate
Lovește cu orbire pe cei nepăsători,
Slujitorii profanatori, cum pot numi străinii?.
Fiii pământului, ei sunt ca mame
Iubitoare, astfel primesc și ei
Fără efort, norocoșii, totul.
De aia sunteți voi surprinși
Și îngroziți, voi muritori,
Când el cu brațe iubitoare
Strânși între umeri,
Cântărește povara bucuriei;
Atunci de multe ori îi pare cel mai bine
A fi complet uitat acolo
Unde razele nu ard
La umbra codrului,
Aflat în proaspătul verde al lacului Biel,
Și fără griji scoate mici tonuri,
La fel ca începutul
Să-nvețe a cânta de la privighetori.
Și este minunat, din binecuvântatul somn
Se ridică din răcoarea codrului
Trezirea, acum seara
Spre-a înfrunta lumina-i blândă,
Dacă acela ce-a ridicat munții
Și-a desenat a râurilor cale,
După ce și el zâmbind
Viață a dat oamenilor furnicar,
Cuprinși ca-n pânze
Și conduși de aer,
Se odihnesc la școli acum,
Artiștii, găsind și rău și bine
Pentru acest pământ de azi, când ziua scade. -.
Atunci oamenii și zeii sărbătoresc
petrecerea miresei,
Toți cei vii petrec;
Echilibrată-i
Soartă pentru o vreme.
Refugiații caută un adăpost
Și dulce ațipesc cei curajoși,
Îndrăgostiții, însă
Sunt, ceea ce-au fost, ei sunt
Acasă, unde floarea-i fericită,
Jăratic inofensiv, și prin copacii-ntunecați
Stafia umblă, dar cei neîmpăcați
Sunt transformați și se grăbesc
Mâinile a-și întinde
Înaintea ca lumina jovială
Să apună și noaptea să-i ajungă.
Dar pe unii îi grăbește
Această trecere, iar alții
O păstrează mult mai mult.
Zeii sunt veșnici
Plini de viață-n orice clipă; până la moarte,
Dar omul poate totuși
Ține-n minte tot ce e mai bun,
Și atunci trăiește-ntreg supremul.
Dar fiecare-și are propria măsură.
Căci este greu de purtat
Nefericirea, dar fericire și mai greu.
Dar înțeleptul poate-o duce
De la prânz până la miezul nopții
Și pân la strălucirea dimineții,
Rămânând la marea sărbătoare.
Ție îți place pe poteci fierbinți, sub brazi sau
Înfășurat în întunericul pădurii de stejar,
În fier, Sinklair-ul meu! Zeul poate s-apară
Și în nori, tu îi cunoști din tinerețe,
Puterea bunătății și niciodată nu-ți este
Ascuns zâmbetul Său
Atâta cât trăiești, chiar când
Febril și-nlănțuit îți pare, chiar
Viu, sau noaptea când ordinea-i
Dezechilibrată,
Se ordonează și se reîntoarce-n
Confuzia antică.

Rinul – Versuri.pro

Gerard De Nerval - Lui Victor Hugo

Friedrich Holderlin - Rinul