Elena Armenescu – Râvnind Mereu Cerul
Râvnind mereu cerul.Cobor panta sacră a cerboaicei,Spre rostogolirea râuluiPărăsind piscul însinguratLăsându-l pradă trăznetuluiFulgeruluiCobor cu gândul întoarceriiJinduind, venind mereu după cerȘi crucea păsării viiCe-mi puse pecetea zboruluiLa mari înălțimi.Pe cărarea cerboaicei, în strălucirea spectrală a văzduhuluiVreau să mă întorcDepărtându-mi brațeleCruce devenind, îmbrățișare,Pregătită de înălțare, de zbor..Brațele, mâinile, aripileRâvnind mereu cerul.UrcÎn oculta chemare