ratacitor – Versuri.pro

Octavian Goga - Eu Ştiu Un Basm

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu ştiu un basm.
Eu ştiu un basm de mult uitat
C-un cântăreţ rătăcitor,
Ce strunele şi-a încordat
Pe rând, la poarta tuturor,
Şi-n cântecu-i înviforat
A plâns de lacrimile lor.
Din goana lui s-au ridicat
Văpăi şi valuri de scântei,
Bărbaţii s-au oprit în sfat
Şi s-au oprit în drum femei,
O lume-ntreagă şi-a legat
De glasul lui plânsoarea ei..
Cântând prin codri de brădet,
Drumeţ pe larguri de pământ,
Aşa s-a risipit încet,
Ca frunza spulberată-n vânt:
Nu visul lui nemângâiet,
Amarul altora l-a frânt.
Pe urma lui creştea popor
Şi se ruga cu chip duios:
– Mai spune-ne câte ne dor
Şi câte suflete ne-au ros,
Pribeagule, stihuitor,
Le plângi atâta de frumos!..
El, ascultând al lor cuvânt,
A chibzuit şi-a priceput
Că pururi fără crezământ
Durerea lui l-a petrecut
Şi că-n sălbaticu-i avânt
Străine doruri l-au durut..
Atunci o clipă s-a-ntâmplat
– Mai vreţi voi basmul să vi-l spui? –
Că jalea lui a lăcrimat,
Dar a-nţeles că nime nu-i,
În tot norodul adunat,
Să vază lacrimile lui..

Rumi - Am Renunțat la Tot

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Am renunțat la tot.
Acum sunt rătăcitor, fără casă,
Un pelerin.
Fără muzică, ca un nebun,
Bat din palme și dansez.
Cum să trăiesc fără Tine?
Ești pretutindeni
Dar nu Te găsesc.
”Iubirea a spus – Dorul”

Zadar - Dum De Lut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pierdut în mii de zări
În mii de nori
Mă ridic uneori
Uneori mă sting
Uneori mă mint
Alteori ce-am stins aprind
Uneori mă sting
Uneori mă mint
Alteori ce-am stins aprind.
Rătăcitor, rătăcitor
Am aripile rupte-n zbor
Rătăcitor, rătăcitor
Rătăcitor visele mă dor.
Ascuns printre-ntregul nor
Al dansului nebun
Aștept să ningă
Aștept să ningă violent
Căzut de-atâtea ori
În nopțile de fum
Aștept să ardă
Aștept să-mi cadă scrum.
Uneori mă sting
Uneori mă mint
Alteori ce-am stins aprind
Rătăcitor, rătăcitor
Am aripile rupte-n zbor
Rătăcitor, rătăcitor
În drum de lut am învățat să uit.
Rătăcitor, rătăcitor
Am aripile rupte-n zbor
Rătăcitor, rătăcitor
Rătăcitor visele mă dor

Ion Scriba - Pământul e Un Urs Polar Rătăcitor pe o Banchiză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cu pașii noștri urcă Timpul
Și noi urcăm cu pașii lui
Din Haos aspirând Olimpul
Din piscul Infinitului.
Prin arctice și niagare,
Pe ghețuri și nisip fierbinte
Suntem picioarele cu care
Planeta merge înainte.
Sub asprul veacurilor vânt
În care viața e o rană
Văd biata specie umană
Pe-un povârniș alunecând
Și sub efectul reciproc
Stă răzbunare și răsplată,
Norocul vieții la un loc
Cu moartea neînduplecată.
Istoria e-o Odisee
Și Dumnezeu e Polifem,
Suntem Ulisse, Om-Idee
La al Ciclopului cherem,
Ni-e dată Circe ca femeie
Iar alte opțiuni n-avem.
Ca percutorul pe o capsă
A unui glonț pentru dușman,
Istoria e un roman
Despre o ”crimă” și-o pedeapsă.
Echivalentu-i absolut
Și dac-acum ești prins ca-n clește
Adu-ți aminte de trecut –
Istoric totul se plătește.
Cu oasele gândirii, scoapte,
Nefiind în crezul tău, solid
Ți-e teamă să pășești în vid,
Ți-e teamă să pășești în Noapte.
Fără-ale Conștiinței faruri
Și fără-un Ideal ca scut
Cad zilele ca niște zaruri
Pe masa jocului pierdut.
Sub simetrii ne-îndurătoare
În care legi de fier domnesc –
Pământ al Nimănui pe care
Jivinele se hăituiesc.
Resorturi contorsionate
Sub oarbe presiuni te strâng
Și te apasă mai adânc
La Margine de Tot și Toate.
Și din Galactice Imperii
Cu silnice orânduiri
Curg gemete de Omeniri
Spărgând Timpanele Tăcerii.
Imagini de sfârșit de lume
Cu evoluții întrerupte
Și cu eroi căzuți în lupte
În sânge-amestecat cu spume.
Din galaxii
Ca dintr-un nor
Departe
Poți auzi
Cântecul lor
De Moarte.

Adrian Păunescu - Rătăcitor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Și rătăcesc, din nou, fără speranță,
de nu ar fi acasă steaua ta,
iubirea mea, alerg din casă-n casă,
probabil, lângă una, voi cădea.
Era atâta toamnă pretutindeni,
c-aș fi putut, bătrân, să mă retrag
și să adorm păzit atent de tine
și să-nțeleg că încă-ți mai sunt drag.
Dar, hăituit de propria-mi simțire
și de senzația că sunt bătrân,
nu mai ajung, iubita mea, acasă,
să-mi sprijin moartea pe un stog de fân.
Și te iubesc, aproape fără șansă,
și toamna face zdrențe osul meu,
prin ceața, care nu se mai sfârșește,
înaintez spre risipire, greu.
Pustiul vârstei, tragică ruină,
mă izgonește dintre înțelepți
și nu știu unde merg, în orice clipă,
și nu știu dacă tu mă mai aștepți.
Voiam să-ți spun atât, în toiul nopții,
orice s-ar întâmpla nedeslușit,
să știi că-n rătăciri mi-ai fost criteriul,
să știi că, în dezastru, te-am iubit.
E toamnă cât războaiele și vine
un ultim cataclism pe continent,
și te iubesc, sub prăbușirea vârstei,
și toamna-și strigă semnul iminent.
Sunt casele gătite pentru toamnă,
așa cum nu e casa mea și-a ta,
eu rătăcesc, mereu, din poartă-n poartă,
probabil, lângă una, voi cădea.