pustnicul – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Pustnicul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Sala-mbrăcată cu atlas alb ca neaua,
Cusut cu foi și roze vișinii,
Și ceruită strălucea podeaua
Ca și-aurită sub lumine vii
Lumini de-o ceară ca zahărul – o steauă,
Diamant topit pe-oricare din făclii.
Argint e-n sală și de raze nins
E aerul pătruns de mari oglinzi.
Copile dulci ca îngerii – virgine –
Prin sală trec purtând cununi de flori;
Ah! vorba înger scapă pe oricine
De lungi descrieri, dulce cititori –
Astfel acum ea mă scapă pe mine
Să zugrăvesc terestrele comori,
Acele dulci, frumoase, june-scule
Cu minți deșerte și cu inimi nule.
La ce-aș descrie gingașa cochetă,
Ce-abia trecută de-optsprezece ani,
Priviri trimite, timide, șirete,
Când unui tont, ce o privea avan,
Când unui ghiuj, cu mintea căpietă,
Urât ș-avar, sinistru și pleșcan,
Sau unui general cu talia naltă,
Strigău și prost ca și un bou de baltă?
Să cânt cum samănă de rău, impulsul
În corp de înger, sufletul diform?
Ironiei lui Byron să-i simt pulsul,
Ori autorului ce-a scris Marion de Lorme?
Să descriu nopți romantice? – Avulsul
Ce apele plângând le-aruncă – adorm
Chiar îngerii – și în azur muiete
Curg stele de-aur dulci și-mprăștiete?
Și să discos dar inima femeii
Suspinsă-n nopți albastre, plin’ de-amor?
Ah, a ei patimi au firea scânteii:
În clipa ce le naște ele mor;
Închideți ochii, căci păzească zeii
L-a lor lucire să te uiți cu dor:
Abisuri sunt în suflet. Pe o clipă
Pasiunea li lumin-a lor risipă.
La ce escursiuni? – Ce nu sunt oare
Unde v-au dus, în sala cea de bal,
Pe înflorite, dulci și moi covoare,
Unde mii flori mirosul lor esal;
Sub a perdelei umbră scutitoare,
Ce de trădarea mândrului cristal
Al marilor oglinzi te scapă sigur,
Când vrei s-observi cum grupe se configur.
Deci după o perdea! Pe-o moale sofă
Alene șade-un înger de copil.
În păru-i negru-o roșie garofă,
În ochi albaștri plutitori ș-agil
Și haina de-albă, strălucită stofă
Cuprinde-un mijloc mlădiet-gentil,
Ce lin se-ndoaie parc-ar sta să culce
Sub evantaliu-i ce plutește dulce.
Un înger, da! aripa doar se cade
Pe a ei umeri albi ca neaua, goi,
Spre-a fi un îngeraș precum se cade.
Ș-apoi ce bine-i ca s-o credeți voi!
Cine-ar ghici vodată cum că șade
Un demon crud în suflet de noroi?
Cu vorba înger însă eu săracul
Mă voi scuti de a descri – pe dracul.

Constantin Noica - Pustnic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Contemplu: în noapte stă crucea de lemn
cu urme de cuie și cui de îndemn
la stavila bolții fugare, spre care,
cu mistice brațe de pom, crește un om.
El singur, să cânte în aripi de rugă
avântul și zarea și cerul de mâine,
când trupul plăcerii va zace, zvârlugă
scuipată de focul credinței- rămâne.
Fioruri vestale-i țin focul, fecioare
cu sâni de jăratec- și flacăra doare.
Se sfâșie carnea în așchii de semn:
din crucea pierdută întârzie lemn.

Lucian Blaga - Pustnicul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I.
Muntele Golgota. Întuneric. Un soare mic se vede
sângeriu prin pâclă deasă. Pe-o stâncă șade Lucifer
cu aripi de liliac, cu ochii luminoși de fosfor. Privește
neclintit parcă ar ascultă ceva-n tăcere.
Lucifer.
Nu s-aude-n larg decât mișcarea
Pământului prin lume.
Cu aripile sprijinite-n pietre-aștept
de-un veac aici.
Când am urcat cărarea
părea că duc în spate-o cruce grea,
și spini ce atârnau în aer mă-nțepau pe frunte.
Dacă semnele nu mint,
călcâile îmi odihnesc
pe stâncile spânzurătorilor.
Spiritul Pământului
o voce din adânc.
Cu nouri grei de păcură m-am învelit
și c-un potop de fulgere topit-am asprele verigi
în care ferecat păzeam adâncul lumii.
De-acum îmi sunt stăpân
și pribegind prin cosmice vâltori
într-un avânt de flăcări voi înfrânge
stavilă ce mă desparte de tărie.
Din veci mă arde-același gând:
să fii pământ – și totuși să lucești ca stea!
Mă bate-n piept al mării val,
s-apropie izbânda mea.
Lucifer
Din când în când din scoică ta de lut
te-aud,
Duh cârtitor,
cum blestemi omenescul neastâmpăr făr de spor.
Spiritul Pământului.
O clipă i-am crezut arhangheli
în spadă și-n privire crunți,
cu suflete
ca niște munți.
În al nădejdii zbor
le-am dat ogorul meu, ca să-l ridice-n cer,
și doar cu stârvuri m-am ales
pe urma lor.
Lucifer.
Din adâncimea ta te plângi
că-n bine ei au fost pitici,
din înălțimea mea regret
că-n rău au fost cam tot așa de mici.
Spiritul Pământului
Aș vrea din mare să stârnesc un vânt,
în luna să le spulber țintirimele
și urnele de scrum
adăpostite în pământ.
Lucifer
tace
Un fulger luminează întreg orizontul.
Către cer:
De-un veac tot stau aici.
Stăpâne, poți începe:
morții ne așteaptă!
O vorbă de le zici,
spre Tine ei se-ndreaptă
răsărind din neguri,
răsărind din stepe,
Stăpâne, poți începe!.
Alt fulger
Întunericul crește, ochii lui Lucifer luminează ca două stele gemene. După un răstimp apare Adam. Suie cărarea și ajuns în vârful Golgotei suflă în bucium în cele patru părți ale lumii. Un al treilea fulger.
II
Un cimitir cu cruci de lemn. Întuneric de amurg. Vantul
vâjie prin plopii din fața unei clopotnițe și mișcă din când în când clopotul.
S-apropie Spiritul – alburiu, străveziu, astral – al Pustnicului. Trece printre cruci.
Spiritul Pustnicului.
Speriat de-nțelepciunea caldă, plină de ispite,
ce mi-o șoptea-n urechi
frumusețea lumilor – am căutat deșertul.
M-am ascuns în scorburi de leproși
ori vizuini înguste,
și numai faguri proaspeți mi-au fost hrană
și lăcuste.
Vânturi de nisip mi-au ars pleoapele-nroșite
și vulturi galbeni s-adunau cununa-n jurul meu
că-n preajma unui stârv.
De lungi mătănii mi s-au îngroșat genunchii
la fel cu ai cămilelor
ce zac pe așternut de piatră.
Și ani și ani – statornic – trupul mi l-am biciuit
cu râsul și ocara tuturor
sălbaticelor mele gânduri aspre ca de foc.
S-aude dangătul ruginit al clopotului.
Nici vii,
nici morți.
Un vânt pustiu dă pinteni clopotului greu
ce-a mai rămas în turn.
Pe cine-ar mai putea să cheme?
Au răsărit de prin morminte trupurile reci
că primăvara mugurii din ramuri
și numai eu colind din cimitir în cimitir
și nicăieri nu-mi aflu oasele împrăștiate
ca florile de prun, curate, albe în noroi.
Le-am căutat prin peșteri și prin fund de ape,
prin umede progadii la răscruci
și pe sub lespezi vechi de mănăstiri,
dar nu mi le-am găsit.
S-apropie de-un mormânt,
îi smulge cu putere crucea de lemn
și privește cercetător înăuntru.
Rând pe rând scoate și celelalte cruci.
La unul dintre morminte cade în genunchi
și scurmă cu mâinile în iarbă.
Pământule, dă-mi trupul înapoi,
Pământule tâlhar, de ce mi l-ai furat,
de ce mi l-ai ascuns în sânul tău de sloi?
De l-am hulit
a fost al meu:
dă-mi trupul, trupul înapoi!.
III
În spațiul nespațial al cerului. Nouri. Lucifer stă tăcut în lumină, roșu ca de foc și ascultă.
VEȘNICUL
nevăzut.
Eu sunt marea și izvorul și sunt bun,
Eu sunt marea și izvorul și sunt drept.
CORUL CELOR BUNI
ascunși în lumina.
Mantaua bolții largi Tu o purtai pe umeri,
noi ne țineam cu mâinile de cer
cum prunci neștiutori se țin
de haina mumelor pe drum.
Și ne rugăm:
Stăpâne blând, nu ne uita!
Azi clipele de-ndemnuri bune ni le numeri
și surâzând ne chemi la dreapta Ta.
OSÂNDIȚII
în întuneric.
Parc-am pași pe capete de șerpi,
vârtejuri de pucioasă – măzărichea iadului
ne-ncolăcesc picioarele.
Prăpastiile scuipă-n calea noastră
șuier de năpârci.
În hohot dracii de pe muchi ne-ntâmpină
cu flori de spânz
și mătrăgună,
stupi de viespi în plete ni s-adună.
Pe nouri vine Spiritul rătăcitor al Pustnicului și privește-ntrebător spre Lucifer. S-aude:.
Teologul
nevăzut.
Ca nentrecut inițiat în lucrurile sfinte
am fost numit de lume doctor invincibilus.
Azi intru-n forma celor drepți.
O singură-ndoială mă mai chinuie
în cleștele-i de fer,
sunt îngrijat de soarta ta, o, Lucifer!
Răspunde-mi, ți s-a dat sau nu și ție
putința mântuirii?
N-aș vrea să cad în erezie.
Lucifer.
O, mare-i cumințenia cerească cea de veci,
ce bine a știut s-aleagă oile dintre berbeci.
Către teolog:.
De teamă să nu cazi în erezie – fără ură
tu ceri și de la dracu-nvățătura.
În numele lui Dumnezeu, dar cu-ajutorul meu,
în marile și neuitatele sinoade
din orice întrebări schiloade
ai stors un bob de-nțelepciune.
Dar vezi, acum mi-e greu
să-ți dau răspuns. Când eu-s în joc,
îmi place să păstrez misterul;
de vrei însă dogmaticei să-i faci un epilog,
iată:
tocmai sosi la judecată
un biet întârziat.
E duhul unui pustnic, vine fără trup,
cât a trăit și l-a urât așa de mult
ca la-nviere nu l-a mai găsit.
Ce crezi – maestre nentrecut?.
Teologul.
Mă văd stângaci.
Nici hotărârile din Laudiceea
n-au prevăzut această întâmplare.
Dar meșteșugul mi-l ascut:
Păcatul – e un rod de-al lutului, de aceea
cred că nimenea nu-l poate judeca
fără de haina lui de lut.
Lucifer.
Când e vorba de osânde
nu-ndrăznesc cu doctorii angelici să discut.
Către Pustnic:.
Nenorocite duh, rămâne deci să te întorci
pe urgisitul bulgar de pământ,
să-ți cauți moaștele de sfânt
și toate oasele uitate.
De vrei poți încerca și-n altă parte:
Știu eu? – pe alte stele – și prin alte zodii.
A racului – pe cât se poate.
Spiritul Pustnicului pleacă.
Lucifer
singur.
De câte ori priveam această ordine divină
și lumea văduvă de cel din urmă strop
de minte,
aș fi voit în fața Celui Veșnic blând să mă ridic
în arătarea mea de șarpe fără vină-.
și îmbiindu-i mărul cunoștinței
umilit să-i zic:
Nu ți-ar strica, Înalt-Prea-Sfinte,
să guști din el și Tu un pic.

Friedrich Nietzsche - Pustnicul Grăiește

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Să am un gând? Perfect! Îi sunt stăpân.
A-mi face gânduri – tot mereu amân!
Cel care-și face gânduri rob arată.
Eu nu vreau să robesc, nu – niciodată.
Câte-n lume veșnice izvoare
Veșnic izvorăsc netulburat:
Domnul – a-nceput vreodată oare?
Domnul – oare-ncepe neîncetat?

Ion Pillat - Pustnic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De-atâta amar de vremi se sihăstrise
Că talpă îi prinsese rădăcină.
În iască putrezită barbă i se
Schimbase, lacrămile în rășină.
Atât de-adânc în munți că nu suise
Acolo gând de om să-i ducă vină
Că rugile le-a dat pe brazi și tise,
Că schitul l-a pierdut printr-o tulpină.
I-aduc în gheare veverițele hrană,
L-adapă norii; codrul îi e strană
De-odihnă, cerul larg: iconostasul.
Ceaslov de n-are, de-i lipsește clopot:
Îi cheamă la vecernii ape-n ropot.
Cu stele – buchii – tălmăcește ceasul.