prapad – Versuri.pro

Sisu Tudor feat Admiral - Ultimii Ani

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ultimii ani au fost nebuni
Oricum nici despre primii n-aș putea spune c-au fost mai buni
Și nici măcar nu-ți închipui cât de mult a trebuit să fumez
Ca să pot să-mi amortesc toate sentimentele ce mă stăpânesc
Să nu simt demonii care mă rănesc
Emoțiile astea care mă topesc
Lumea e făcută să cred și eu tot mă îndoiesc
Fiindcă n-am curajul să spun cu adevărat atunci când iubesc
Doamne iartă-mă poate greșesc
Dar permite-mi să nu mă-ndoiesc c-o să fiu de față când o să le plătești
Tuturor celor care m-au trădat
Și sper să nu te fac să roșești dar și eu sunt căzut în păcat
Și nu pot trăi împăcat
Până nu îngrop toți morții și nu fac curat în dulap
Ține-mă tare până la cap
Și nu-i nicio tragedie o să fac ce-mi ceri să fac
Fiindcă asta-i ce am învățat Domnul a dat Domnul a luat.
Imagini îmi trec prin fața ochilor
Tineri alergând prin fața blocurilor
Trage pe dreapta rupe geanta fugi ca vine garda
Și ajungem toți la Jilava
Care-i problema asta-i viața
Pe care am primit-o și uite ce frumos am plivit-o
Aș fi zis că-i raiul atunci când am privit-o
Știu aș fi vrut să mă cert cu iubita pe facturi și nimicuri
Nu pe fracturi și plicuri ura strică chipuri
Și asta micu’ n-o să înțeleagă probabil mare lucru
Tati pe cale să ia viața să-i stoarcă sucul
Pune foc aprinde rugul toate să ardă
Și-o să mă simți doar atunci când toate măștile or să cadă
Și toată lumea o să vadă că-i fața albă ca de zăpadă
Sângele pleacă din inima ce încetează să bată
Ai grijă să nu fie vreo armă prin preajmă
Fiindcă-s genul care dacă clachează nimeni nu pleacă acasă

Friedrich Nietzsche - Drumețul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Doar hău și liniști! Niciun drum în zare! / Așa ai vrut! Nu ți-ai dorit ... →

Adrian Păunescu - Condamnați

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult și-o gaură de șarpe
să merg în ea, tăcut și umilit.
Ce să mai cânt? Când au venit pirații
și apele din matci ni le-au furat,
o lacrimă ființei mele dați-i
și-o s-auziți de omul scufundat.
M-aș îneca, m-aș stinge și m-aș duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o șosea,
nici nu mai am nevoie de-o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Eu, sclavul trist al harpei mele triste,
prăpădul întinzându-se îl văd
și nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.
De n-aș avea puterea diavolească
să înțeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.
Prietenii mă ocolesc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
Eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
povești cu dulci iluzii să-mi înșire
din starea condamnatului să ies.
Se pregătește marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântărețul soarelui din nord,
de-aici, dintr-o gaură de șarpe,
rostesc un acatist și-un dezacord.
Ce să mai cânt? Doar calea până la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine și a plânge și a râde
ca nu există cale-napoi.
Voi nu vedeți că nu mai aveți țară
și ca străini vi-s pruncii, coborâtori,
învață ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinți, ei au meditatori.
Voi nu simțiți că nu mai aveți ape?
V-au luat pirații tot pe vasul lor
și iată, din aproape-n aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.
Din harpa mea ridicolă și tandră
involuntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai, Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru ștreang.