Goeteri - Învățați de la Ei…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În trista iarnă ’81, în oraș – Latina se numea –
În lagăr „profughi stranieri”, exilul sufeream
Cehi, albanezi și ruși, maghiari, poloni.. Eram
Blestemuri de popoare, cu comunistă stea.
Nu cunoșteam nici limba, nici cum să cer înduplec,
Prin semne, simpatie, ne-nțelegeam oricum.
Din toți aveam prieten pe-acel debut de drum
Un fost circar polon, un clown cu mare suflet.
El m-a-nvățat credința mai mult decât aveam,
M-a ajutat în limbă să o cunosc mai bine,
Mi-a explicat istorii de leși, de ruși, de mine..
M-a dus la Vatican, cu Papă polon de neam.
Plecați apoi aiurea peste oceane, mări,
Ne-am regăsit pe plaiuri de-o țară uriașă
Primiți ca regi -gândeam- dar doar valori în fașă;
Ni se dădea normalul la martori, de orori.
În numele durerii, al vieții de-a fi demn,
-Popor ce nu acceptă nicicând exemplul lor-
Lăsați false adevăruri sau crezuri de-autor..
Vă conjur prețuire.. poporului Chopin!
18. 04. 2010.
*Închinare accidentului de la Katyn

Aleksandr Blok - Răsplata Capitolul III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Capitolul III.
Aleea Rozelor.. Sfârșit,
Întins în pat, bolnav e tatăl,
Iar fiu-n tren, pe-un ger cumplit,
Își lasă marea-nvolburată.
Jandarmi.. Ici colo-un felinar..
Jargon.. Perciuni, precum se știe,
Lungi șine.. Galbeni zori.. Și-apar
Periferiile Rusiei.
Și-aici domnește ca-ntrecut
A răzbunării grea himeră,
Cu răzbunare-n gând, tăcut,
Copernic e-aplecat pe-o sferă..
Și-n fonta rece-auzi spunând
Mereu ecoul ”Răzbunare”!
Și azi străbate-același gând
Varșovia din zare-n zare.
”Vrem răzbunare” Vocea cui
Răsună azi ca și-nainte?
Lovind cu sângerându-i pinten..
Trec zile.. Vreme de dezgheț.
Fâșii de cer și-un leneș soare.
Privesc c-un ochi mai îndrăzneț
Femeile ispititoare..
Dar pe pământ și-un cer la fel
E ca-nainte trist.. Străluce
Doar șina lungă de oțel
Pe drumul ce-n Europa duce.
În gară scuipături și glod,
Clădiri în ploi și în ninsoare,
Iar peste Visla trece-un pod
Și pare podul o-nchisoare.
Bolnav e tatăl, ros de chin.
Iar fiul – răsfățat al sorții,
Minuni pe lume vede-n toate,
În pietre vrea să vadă pâini,
Vrea viața-un catafalc să-nsămne,
Și-n licăriri de felinar
Vede că zori trimiți ca har,
Polonia uitând-o Doamne! –
Cu tinerețea-i ce să cate?
Ce vrea, ce cere de la vânt?
Iar vântul – foile uscate
Le poartă praful măturând!
Și noaptea-ncet, cu pașii mici,
Dorinți aduce somnoroase..
Ce străzi cu denumiri scârboase!
Și-Aleea Rozelor e-aici!..
Ce clipă mare, neuitată:
Spitalu-n somn e cufundat.
Dar lângă geamul luminat
Cu cineva parcă stă tatăl!
Și fiul, răsuflând abia,
Nu-și crede ochilor.. Și-o ceață,
Un vis neclar îi stăpânea
Și parcă sufletu-i îngheață.
Și-l paște-acum un gând hain:
”Trăiește!.. Deci, robit restriștii,
Iar despre drept s-ascult!.. Juriștii
Să-i critic pe-un meleag străin!.. ”
Dar totu-i numai o clipită.
Spre poartă mâna s-a întins,
(Demult luminile s-au stins)
Și soneria ostenită
Răsună-ncet.. Murdar de drum
Pe trepte fuge-n goana mare,
Nimic nu-l mai frământă-acum
Doar scara geme sub picioare..
Și răsărit ca din pământ,
Un domn, cu-o lumânare-n cale,
Îl întrebă sever: ”Matale
Ești neam cu profesorul”? – ”Sânt.. ”
Și-atunci, (cu voce respectoasă) :
”Poftiți. La cinci.. s-a dus. Colea.. ”.
Și tatăl în sicriu zăcea,
Iar nasul drept se coroiase.
Sta fiul țintuit în prag
Privind odaia-n fum, murdară
Și mortu-ntins pe catafalc
Cu fața galbenă, de ceară.
Și-și zise: ”Doarme în sfârșit! ”
Privind pe ușa dată-n lături
Cu ochi străin și liniștit
(Și cineva stătea alături).
Privea aceleași pâlpâiri
Zvârlind lumina lor bolnavă
Pe fața galbenă și gravă –
Papucii, umerii subțiri..
Doar câteodată o suflare
Ușor prin cameră trecea
Și umbre stranii așternea
În jur sfârșita lumânare..
Ș-afară-i noapte, vânt hoinar..
La geamul încăperii scunde
Se-ntreabă fiul cu amar:
”Dar sărbătoarea morții unde-i? ”
El pare-atât de împăcat..
Dar unde-s cutele amare?
Porniri, dureri mistuitoare?
Ori moartea totu-a măturat?
Și pleacă toți. Azi mortul poate
Să doarmă fără cei din jur..
Și numai fiul ca un fur,
Așteaptă-n taină și socoate.
El vrea să scoată ușurel
Inelul de pe mâna rece
Dar nu se prea pricepe el
Și simte un fior ce-l trece..
Și-n camera tăcerii sumbre
În fața mortului tăcut,
El a văzut ce fel de umbre
Pe fața lui s-au așternut..
El mâna-i desfăcu și-atuncea
Căzu inelul în sicriu..
Făcu cu mâna-i, bietul fiu,
Pe fruntea tatălui o cruce..
Da. Rătăcea al nimănui,
Gonit pe vitrega lui soartă..
Rosti-ndreptându-i mâna moartă:
”Te aibe Domnu-n paza lui”.
Simții atunci ce drag i-a fost,
Căci greaua clipă-l luminase
Cu liturghii și parastase,
Cu josnicia fără rost..
Și mortul nu părea prea țeapăn;
Un smoc de păr cădea stingher,
Se deschidea-ncet o ploapă
Și-un zbucium parcă un mister
Vedeai pe buze-ntredeschise,
Părea și nasu-i coroiat,
Pe fața-un zâmbet înflorise,
Frumosu-i chip a-ntunecat
Pecetea morții.. Măreția
Ștergea obida, lungu-i chin,
Parca-ar privi nimicnicia,
Și-un jalnic parastas străin..
Discursuri triste, oratori,
Făcea și gloata tot ce poate,
Și-o doamnă puse-un braț de flori
Pe pieptul care nu mai bate:
Și iată că-n tăcerea grea
Capacul greu de plumb se lasă
(Că el de-ar învia cumva
Să nu încerce să mai iasă).
Apoi încet de la altar
Înghesuiți cărau sicriul..
Iar vântul se stârnise iar
Și noapte-și aducea pustiul.
Și din oraș spre câmp deschis
Trecea măreț solemnitatea,
Pășeau încet și cu dichis
Spre cimitirul ”Libertatea”.
O, libertate! Câte vise
Urzim atunci când un gropar
Lovește cu lopata rar,
Când porți de temnițe-s deschise,
Când pe neveste le-nșelăm
Și ele ne înșală poate,
Când drepturi ni se par surpate
Și legi, miniștri-amenințăm,
Stând încuiați, ascunși în casă;
Când un procent de capital
Ne va scuti de ideal;
Când.. – Tihna-n cimitir se lasă,
Nu mai răsună-al gloatei ropot,
Simți libertatea, trec fiori
Și-auzi un croncănit de ciori
Ce piere-n dangătul de clopot..
Simțeau și cei cu inimi goale:
O viață-i arsă, drumu-i frânt..
Ba chiar și soarele agale
Zvârli o rază în mormânt.
–
Pe fiu îl cearcă amăgirea
Să vadă-n groapa doar ceva..
Dar totu-i împânzea privirea
Se destrăma și se pierdea.
Trei zile numai! Trupu-i geme
Și-ngheață-n vine sânge viu;
Ce-i? Josnica? Proasta vreme?
Ori poate-i dragostea de fiu!
Și nu-i lăsase tatăl oare
Încă de-atuncea, din trecut
Doar amintiri apăsătoare?
Pe tatăl nu l-a cunoscut.
Și-așa cu viața despărțiță
Din când în când se întâlneau,
Cărări în viață nu-i uneau
(Poate doar una, tăinuită)..
Și tatăl ca un trandafir
Veneau la fiu, adus de spate,
Cu ploapele roșii și umflate
Răutăcios în convorbiri;
Și semăna în jur tristețe,
Și minte-ai cinică și rea,
Atâtea visuri ponegrea
(Visări prostești de tinerețe..)
Privea spre fiu din când în când
Și-atunci priviri mângâietoare,
Ca o ciudată ghicitoare,
Vedeai în ochii lui mijind..
O amintire-n mintea-i trează:
Fumând sta tatăl pe divan,
Iar el – copil, se-nvârte avan
În jurul lui ca o sfârlează.
(Ce rău copil!) Ori poate-un drac
La răutate îl înpige.
Ce-i dă prin minte? Ia și-nfige
Cu cotul tatălui un ac..
Și-atunci simțindu-i răutatea
Sărmanul tată a răcnit..
Ce-i?
Strigătul s-a auzit
În cimitirul ”Libertatea”?
Privi.. Aceeași gloată sta,
Movila o-ndrepta groparul
Și o femeie își vărsa
În hohote de plâns amarul.
Dar cine e? Pe strai cernit
Cad moarte galbenele frunze
Poate sub vălul des, ascuns e
Un chip ceresc, neprihănit,
Ori poate-o jalnică bătrână
Și stropii curg nestăviliți
Pe fața ei cândva senină,
Pe-obrajii slabi și stafidiți?
Și-alăturea de fiu, ea oare
Acolo în spital n-a stat?
Acum, străină a plecat
Și gloata stă nepăsătoare..
Și tatăl doarme în neștire.
Avea și el drept ideal
De la Flaubert o moștenire –
Education sentimentale.
–
De liturghii și parastase
Scutit e fiul. Și acum
Noi s-o pornim cu el la drum
Spre pragul învechitei case.
Spre casa tatălui.. Aici
Vom sta în cea din urmă oară,
În casa cu ferestre mici,
Pustie, umedă, murdară.
Prin viață chinuită, gândul
Ne va purta acum ușor
(Să nu mai laude pământul
Poeții-n cântecele lor!).
Mulți îl priveau drept om sucit
Și-n felul lor aveau dreptate.
În casa lui s-a-ntipărit
Pecetea firii lui ciudate.
Era profesor și decan,
Vestit prin mintea lui aleasă,
Mânca-ntr-un birt murdar, sărman
Și n-avea servitori în casă.
Pe străzi se furișa stingher,
Ca un dulău flămând, în goană,
Purta un paltonaș mizer
Cu guler jigărit de blană.
Și mulți vedeau cum câteodată
Se odihnea pe bârne vechi,
Trecutul îi suna-n urechi
Și tinerețea-i, viața toată.
El a redus cu strășnicie
”La zero”- tot ce-n viață-i drag.
De ani de zile-n murdărie
Zăcea bârlogul lui sărac.
Pe mobile, pe cărți pe vraf
Și peste boarfele-n grămadă
Doar straturi cenușii de praf.
Aici venea tăcut să șadă,
Apoi pleca în mare grabă
Și ani de zile nu punea
Măcar un băț de lemn în sobă.
Vedeai aici ca nicăieri
Foițe, pene, coji de pâine,
Pachete goale de țigări –
Și peste rufele murdare
Strângea scrisori de la femei,
Fotografii, câte-o scrisoare
Care-i venea de la ai săi,
Și-alăturea de toate cele
Încă un lucru, ce socot
Că chiar dac-aș voi, nu pot
Să-l spun în versurile mele..
Varșovia.. Vechi catredale..
Lumina plasa ți-a țesut
Peste-un raport demult ținut
La convorbirile morale..
Și cumpărându-și viața toată
Urlându-și focul în trecut,
El, Faust, radical odată,
Slăbind, spre ”dreapta” a trecut
Și în sfârșit.. uită de toate
Iar viața – doar că tămâia,
Și cât de monoton în ea
Suna ”evreu” și ”libertate”.
Doar muzica era în stare
Să-nvie visu-i spulberat:
Părea că boarfele murdare
În bogății s-au preschimbat;
Și-ntinerit smulgea din pian
Acorduri falnice, și ele
Zvârleau blesteme plictiselii,
Dureri, rușine și alean..
Și-i ofticos.. Și viața-și curmă
În nopți de trudă și nesomn
Și-ntr-un spital sărac la urmă
E dus modernul Harpagon..
Uitat de dumnezeu și lume
Trăia-n bârlogu-i nevoiaș
Ori ca duhul fără nume
Strivit de larma din oraș.
Știa și clipe de mărire
Cu zbucium tainic și fiori,
Sfârșitu-i suflet, uneori,.
Venea să-l ia în stăpânire
Un geniu ne-nțeles și-nfrânt
Și mâna-i alerga nebună
Iar muzica lui Schumann sună
Și-n jur răceală de mormânt..
Și poate se păstrase-n minte
De-a lungul anilor cărunți
Privirea neagră și fierbinte
Și-aripile zdrobite-n munți..
În cine amintirea-i vie..
Străin de lume și sucit:
El e poet și va să fie.
De-un tremur tainic stăpânit,
Un zeu în el sălăsuiește,
La toate-njur e surd și mut
Și-un demon rău îl pustiește
Ca și pe Vrubel în trecut..
Și-atâtea-n minte-i se ridică
Dar noaptea le înghite-n veci,
Mereu ”Prea multă minte strică”
El vede-n visele lui reci.
–
În țară-i jug și peste tot
El stăpânește și apasă,
Poporul tremură ilot
Sub asuprirea ticăloasă.
Și-un serafim cu-aripi lăsate
Îți pare jalnicul ținut,
Ori o femeie care, poate,
Demult rușinea și-a pierdut.
Iar în popor – tăcute genii
Nici nu le-auzi, nici nu le vezi,
Nu pot înfrânge gerul iernii
Pierdute-n câmp și prin livezi.
Doar după fiul, renegatul,
Suspină mama cu amar
Și pe dușmani blestemă tatăl,
(Bătrânii n-au ce pierde doar..)
Iar fiul a trădat pe față:
El cu dușmanul soarbe vin.
Iar vântul bate-n geam, hain,
Chemând la cinste și la viață..
Varșovia, tu, capitală
Cu mândrii polonezi, te-apleci;
Ești cufundată-n toropeală
De militarii ruși zevzeci.
Și viața-i ilegală, tace..
Palate de magnați în somn..
Doar Panul Ger – stăpân și domn,
Gonește-n colo și încoace!
Săltând cu pletele-argintate
Se-nalță capu-i nesupus,
Ori mânecile-n fulecate.
Ca o furtună trec pe sus
Un nechezat.. Răspunde-ndată
Pe stâlpi de telegrafi un fir,
Ori Panul Ger, mai abitir
Trage zăbala înspumată
Și iar răsună-n fonta rece
Pe caldarâm un tropăit..
Plecându-și capu-ncărunțit,
Cu fața tristă Panul trece..
Și umblă-așa pe calu-i șui
Lovind cu-nsângeratu-i pinten..
”Vrem răzbunare”- vocea lui
Răsună azi ca și-nainte!.
Lumină e-n cafe și-n baruri
Bordel e-n Lumea nouă. Mii
De oameni trec pe trotoare –
Dar ulicioarele-s pustii.
Acolo-i beznă, vijelie..
Vezi, cerul s-a milostivit
Și peste vaierul cumplit
Zapada cade argintie..
Și fulgii se-nvârtesc și saltă
Și se aștern.. Și cad din nou.
Te-or troienii iubit erou
Sub bolta cerului înaltă.
Acum când în mormânt e tatăl
Și tu gândindu-te la el
Tot umbli, umbli fără țel
Prin gloata rea și deșănțată..
Și-ți pare totu-n jur străin,
În ochi e moartă strălucire,
Iar sufletul de pribegire
Cu zece ani e mai bătrân..
Își cerne-n felinar lumina..
De după colț, încet pe drum
Ca o femeie rea, felină,
Pășește cineva. Și-acuma
Îi prinde sufletul în plasă
Tristețea fără de hotar,
De parc-o mână grea, barbar
Către pământ mereu l-apasă..
Și-alături merge cineva
Prin noaptea neagră și tirană..
Cu pas grăbit la deal s-o ia
Spre ”Suburbia Cracoviană”
Iată și Visla – ce infern!
Doar fulgi mânați de vijelie
Aleargă, se-nvârtesc, se cern..
Eroul nostru nu mai știe
Ce e cu el. Și clănțănind
Din dinți, se-ascunde după case,
De groaza nopții viforoase
Fuge-ndărăt mânat de vânt..
Și, iar pe sfera lui – Copernic
Înzăpezit, cu gând rebel..
(Prieten ori rival nemernic,
Trisțea merge-ncet..) Și el
Parc-ar privi printr-un zăbranic
Urcând pe dealul lunecos.
Vede soborul pravoslavnic
(Pe care-un hoț simandicos
L-a început, lăsându-l baltă..)
Mergând eroul capu-și saltă,
Dar iată-l: iarăși s-a oprit
De frig și tremur chinuit.
(Bolnavul tremur ce-mpletise
Într-ânsul parcă pic cu pic,
Tristețe, osteneală, frig..)
De-atâtea ceasuri rătăcise
Și-i ostenit și-nfrigurat,
Varșovia-ai pare pustie,
Dar.. Tace glasul vijeliei
Și-orașu-n somn e cufundat..
Și-acuma încotro? Ori sorții
Îl vor purta mereu pe drum?
Pe cine să ajute-acum?
Acum el e-n puterea nopții!
O noapte neagră ca un corb!
Ți-e inima de piatră, rece,
Oarbă la tot ce se petrece;
Cum geamul caselor e orb!..
Și numai veșnica zăpadă
Înalță albă, an de an –
Troiene-n piețe și pe stradă
Și peste trupul mort – troian.
Iar primăvara din orașe
Pornindu-și aprigul șuvoi
Gonește-n mii de pârâiașe
Și umplele apele – puhoi!
Și c-un delir cețos în minte
Eroul meu pășește-ncet..
(Doar urma lui e pe omăt),
Deși sunt doi ca și-nainte..).
Și în urechi mereu un zvon e
Un gard. De gardul vechi și lat
Al falniciei Grădini Saxone
Eroul meu s-a rezemat.
Când ești uitat sau chinuit
De oameni, de tristeți și gânduri,
Atunci când între patru scânduri
Închis e tot ce te-a vrăjit,
Cănd prin oraș pustiu, alene,
Pășești bolnav și-ndurerat
Cu promoroaca prinsă-n gene,
Atunci urechea să-ți apleci:
Tăcerea nopții e măreață
Și-ai să-nțelegi o altă viață
Pe care ziua n-o-nțelegi;
Și vei privi într-o clipită,
Altminteri străzi și-un foc arzând,
Și noaptea zorile-ășteptând
Peste grădina-nzăpezită,
Și cerul – carte printre cărți;
Și poate-n inima pustie
Icoana mamei veșnic vie
Ai s-o găsești ca-n alte dăți,
Și-atunci desenele de gheață
Pe felinar, în ger cumplit,
Tot ce-n răceală ai iubit,
În suflet iar vor prinde viață,
Și-atuncea poate qantum satis
Lozinca veche a lui Brandt
Ai s-o privești c-un ochi savant,
Văzând că-n jur mărețe-s toate;
Blagoslovind ai să-nțelegi
Ce mult înseamnă vorba viață,
Că viața-ndeamnă și ne-nvață,
Iar lumea-i minunată-n veci.
–
Sfârșit
Din volumul Versuri alese 1956

Wislawa Szymborska - Vocabular

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

— La Pologne? La Pologne? E tare frig acolo, nu-i așa? — mă întrebă ea, dându-și importanță. Căci, cu atât de multe țări, cele mai favorabile discuții sunt cele despre vreme.
— O, doamnă — doresc să-i răspund — poeții poporului meu își scriu versurile purtând mănuși. Nu spun că nu și le scot niciodată; le dau jos, desigur, dacă razele lunii sunt suficient de calde. Prin asprimea versurilor lor, căci numai astfel se pot descrie zgomotele infernalelor furtuni de acolo, glorifică simpla existență a celor ce păstoresc foci. Clasicii își scrijelesc odele cu țurțuri pe bucăți de gheață. Restul, decadenții, își plâng de milă cu lacrimi înghețate. Iar cei ce vor o moarte sigură prin înecare au nevoie de-un topor, să spargă gheața mai întâi. O, doamnă, dragă doamnă.
Asta vreau să-i zic. Dar uit cum se spune la focă în franceză. Și nu sunt prea sigură nici de țurțure, nici de topor.
— La Pologne? La Pologne? E tare frig acolo, nu-i așa?.
— Pas du tout — îi răspund cu răceală.

polonia – Versuri.pro

Goeteri - Învățați de la Ei…

Aleksandr Blok - Răsplata Capitolul III

Wislawa Szymborska - Vocabular