Christian W Schenk - Spre Cartagena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Starea asta mă dezbină;
Îmi umblă Medeea prin cenușa
Viitoare-i urne!.
M-am pierdut în desișul
Sinapselor ce umblă brambura
Prin cutia Penelopei.
Buzele umede și reci
Ale unei necunoscute bizantine
Mă sărută pe ochii-mi tulburi.
Oglinda trecutului
Îmi întoarce spatele
Arătându-mi că nimic nu va rămâne.
Hannibal mă târăște spre Cartagena
Lăsându-mă strivit de elefanții
Alpilor mei.
Număr pe degete paginile trecute
Și paginile apocalipsei goale de mine!
O, Doamne! Cum de-am ajuns aici?

Homer - Odiseea / Cartea IV (3)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Menelau.
Dar nu mai pot să-mi stea prin Pilos soții,
Căci nu-s ai mei, ci stau de drag cu toții.
Un dar de preț îl vom primi, stăpâne,
Dar nu putem lua și cai cu noi;
Din partea asta darul deci rămâne.
Domnind pe șes, ai troscot și trifoi
Și orz și-ovăz și grâu. La noi nici grâne,
Nici drumuri largi nu sunt, și nici un soi
De hrană pentru cai, ci culmi destule
Cari caprelor fac ugere sătule.
Pe câte-ostroave marea-n jur le-mbracă,
N-au locuri largi de cai, nici holde n-au,
Iar Itaca e cea mai mult săracă. ”
Îl strânse-atunci de mână Menelau
zâmbind, și-a zis: „Ai bună minte, dacă
Vorbești deschis așa! Deci am să-ți dau
Alt dar, că pot. Și iată, dintre câte
Le țin, fiind ca daruri hotărâte,
Îți dau deci de-amintire-un dar pe care
De cel mai drag și mândru-l prețuim:
Un ol frumos și-ntreg de-argint, și are
De aur buza, și făcut îl știm
De meșterul Efest, cu muncă mare.
Mi-l dete-n Sidon regele Tidim
Pe când prin țara lui m-aduse-ocolul.
Deci dacă vrei, tu du-ți, voinice, olul. ”
Ci-n vremea-n care ei vorbeau aceste,
Meseni veneau, și toți cu câte-un dar.
Bărbații deci, cu vinul cel ce este
Putere-a vieții-n veselul pahar,
Veneau cu miei; iar mândrele neveste,
Având pe cap frumosul lor ștergar,
Veneau cu pâini și le-așezau pe masă,
Și-așa găteau de cină-n larga casă.
Iar prinții-și petreceau lângă palatul
Din Itaca, și-așa ca de-obicei
Făcând obrăznicii, cu aruncatul
De discuri și dc lănci, iar între ei
Ședea, cu Evrimac nerușinatul,
Trufașul Antinou, căci între-ahei
Doi capi erau. Spre-aceștia deci venise
Să-ntrebe Noemon și-așa le zise:
„Știm oare-ori nu, pe când, de-o vrea și Joe,
Se-ntoarce-acum din Pilos Telemac?
Mi-a dus corabia și-aș avea nevoie
Să trec la Elis cea cu mult alac,
Că am acolo iepe, Antinoe,
Cu mânzi catâri, și mari acum se fac.
Dar nemblânziți îmi pasc prin Elis lunca,
Și-aș vrea s-aduc să-nvăț un mânz cu munca. ”
Le-a zis, și-aceștia foarte se mirară,
Că nu-l credeau plecat. Credeau mereu
Că sta ascuns, ori trebi având, la țară,
La stână poate-ori chiar la Eumeu.
Deci zise Antinou: „Se duse dară?
De când e dus? Aș vrea să știu și eu!
Ce soți avea? Străini erau bărbații?
Năimiți? Ori numai slugile și-argații?
Căci și cu-argații săi putea s-o facă.
Și spune-ne de nav-adevărat,
Să știm și noi cu bună știre, dacă
I-ai dat-o tu, căci foarte te-a rugat,
Ori el ți-a dus-o, fără ca să-ți placă? ”
Răspunse Noemon atunci mirat:
„Ba eu i-am dat-o, și cu-ntreaga vrere!
Dar cine nu i-ar da-o când i-o cere
Un om așa de strâmtorat, nepoate?
Greu lucru să n-o dai. Iar soții lui
Sunt cei mai buni din tot orașul, poate,
Și-n frunte Mentor. Ori îți mint ce spui,
Și-a fost un zeu? Că-i sămăna-ntru toate,
Și mult mă mir și-acum, căci îl văzui
Chiar ieri pe Mentor, moșul plin de slavă
Atunci însă-l văzui intrând în navă. ”
Așa vorbi feacul și se duse;
Dar mândrul suflet dintr-aceștia doi
Uimit era, și furia-l umpluse.
Strigă cu strigăt Antinou apoi,
Iar asta jocului sfârșit îi puse:
„Veniți, vă rog, fruntași ahei, la noi! ”
Și neagra-i inimă fierbea de ură
Și-un foc prin noapte ochii lui părură.
„Credeați de Telemac că n-o să plece,
Fărtați ai mei? Și iată-l că-i pe drum!
Obraznic om! Dar nu i se va trece!
Aci-ntre noi atâția oameni, cum?
Băiatu-și drege-o navă și-l petrece
Popor ales? Să știți că el de-acum
Ne vrea pierirea! Dar ucidă-l Joe,
Să n-aibă timp plinirilor pe voie.
Deci dați-mi, frați, o navă călătoare
Și douăzeci de soți, de vi-e pe plac,
S-aștept pe-acest nebun la vreo strâmtoare,
La Same cel stâncos, că vreau să fac
Să-i fie-amar și-n veci fără de soare
Ăst drum, și-acum și-apoi, lui Telemac! ”
A zis. Și-l îndemnau, și prinse sfatul;
Iar ei plecând, umplură iar palatul.
Dar n-au rămas aceste neștiute
Mult timp stăpânei, ci-ntr-aceeași zi
Știu ce-au pus în mințile pierdute;
Căci crainicul Medon care-auzi,
Fiind pe-acolo, celea petrecute,
S-a și pornit să-i spuie ce urzi
Vicleanul sfat, pe fiu să-i puie mâna.
Văzându-l deci în prag, i-a zis stăpâna:
„La ce te-au mai trimis iar prinții? Spune!
Să dai porunci la slujnici, pentru ei
Să-și lase lucrul, căci e timp de-a pune
O masă iar? Vai, dea seninii zei,
În veci de-acum să nu se mai adune
Și nici să nu pețească-n veci femei,
Și cina ce-o gătesc aci-ndrăzneții
Le fie cina cea din urm-a vieții!
Ah, voi, cari stați mâncând, nerușinații,
Averile lui Telemac, la el aici,
Nimic n-ați auzit de Odiseu? Nici tații
Nimic nu vă vorbeau, când ați fost mici,
Nimic de el? Dar care sunt bărbații
Din tot poporu-acesta de voinici,
Pe care el să fi cătat anume
Prin rău și nedreptate să-i sugrume
Precum au obicei de-a pururi regii,
Iubind pe-un om, când pe-altu-l prigonesc?
Dar cui făcu el rău, c-un drept al legii?
Oh, nu, ci voi, și gândul mișelesc
Vi-l dați pe față și otrava-ntregii
Cruzimi din piept, căci răii răsplătesc
Cu rău făcutul bine totdeauna! ”
Răspunse deci Medon. sporind furtuna:
„Oh, dare-ar Dumnezeu din cer să fie
Al tău acesta cel mai mare rău!
Dar mult mai mare-i cel ce va să vie,
Căci vreau s-omoare pe băiatul tău!
Dar nu le-ajute Zevs în vecinicie!
S-a dus la Pilos bietul de flăcău,
Pe-acolo știri de tată-său s-adune,
Iar ei, pândind în drum, îl vor răpune! ”
A zis, iar ea simți prin piept arsură
Și-un tremur prin genunchi, deci a rămas
Mult timp așa făr de suflare-n gură
Și mut îi stete dulcele ei glas,
Iar ochii morți de lacrămi i s-umplură.
Târziu, când sufletul cu-ncetu-i pas
Se-ntoarse-apoi dintr-ale spaimei goane:
„De ce-a plecat băiatul meu, Medoane?
Și ce nevoie-avut-a să se suie
Pe una dintre navele ce sunt
Ai mării cai, ce-n largul vintre-ncuie
Drumeți pe-un umed șes, purtați de vânt?
De ce-a plecat? Ori vrut-a să-și răpuie
Și numele-ntre cei de pe pământ? ”
Răspunse-atunci Medon, cuminte-n toate:
„Vrun zeu îi dete gându-acesta poate,
Știu eu, ori poate inima-l împinse
S-audă de-Odiseu de e pe drum,
Iar dacă-i mort, ce-amară soartă-l stinse. ”
Vorbind așa, s-a dus Medon acum.
Pe ea însă-o durere-atunci o prinse
Și-i rupse inima, încât nici cum
Nu vru măcar pe-un scaun să se lase,
Deși erau destule-aici prin case.
Ci stând ședea pe prag, bocindu-și focul,
Iar câte roabe-avea-mprejurul ei
Boceau cu ea și-umpleau de vaiet locul.
Și-amar plângând le-a zis: „Vai, dragi femei!
Pe mine-ngrămădiră nenorocul
Mai mult decât pe-oricine marii zei,
Căci mai cu-amar nici una nu mai este
Din câte-s azi de vârsta mea neveste!
Căci iată-ntâi eu mi-am pierdut bărbatul,
Pe-acel viteaz cu inimă de! eu
Și cel mai mult cu daruri înzestratul
Din toți danaii, marele-Odiseu!
Și-acum mi-e gol ca un mormânt palatul,
Că-i dus să moară și băiatul meu!
Și-i moart-acum și dulcea mea lumină!
Vai, crudelor, dar voi sunteți de vină!
Nici uneia prin gând să nu vă treacă
Să dați fugind să mă treziți din pat,
Când voi știați ori îl vedeați că pleacă!
Căci ori ar fi rămas, de-aș fi aflat
Că vrea să plece, ori altminteri, iacă,
El moart-aici pe prag m-ar fi lăsat! …
Chemați pe Doliu-aici, acum și-n fugă,
Pe cel ce-l am chiar de la tata slugă,
De când venii nevast-aici, și-mi are
De pomi azi grija, la livadă stând,
S-alerge la Laerte-n fuga mare
Să-i spuie toate-acestea rând pe rând,
Că doară va găsi un chip, oricare,
Și-n lume va ieși Laert țipând
Și-n uliți stând la lume-o să se plângă,
Că vreau mișeii neamul să i-l stângă! ”
Plângând Euriclia cea bătrână:
„Stăpână dragă! Ori mă lași să fiu,
Ori dacă-ți place, ia toporu-n mână
Și taie-mă bucăți! Îți spui ce știu.
Știam de el, că eu i-am dat, stăpână,
Și vin și tot iubitului tău fiu.
Dar m-a jurat să tac, până vor trece
O zi ori două peste pline zece
Și până n-o să văd că dor te-apucă
Să-ntrebi de el, ori ai s-auzi că-i dus,
Că plânsul arde-obrajii și-i usucă,
Și n-ar fi vrut să plângi, așa mi-a spus!
Dar spală-te, iar roabele te ducă
Frumos gătită-n rândul cel de sus,
Să rogi pe-Atene ca să-abată răul,
Iar ea de moarte-ți va scăpa flăcăul!
Și nici nu mai mâhni pe-ndureratul
Bătrân, căci zeii cei din cerul sfânt
Pe neamul lui Arcesios luminatul
Așa de supărați ei tot nu sunt!
Și fi-va cine stăpâni palatul
Cel-nalt de-aici, și turme și pământ. ”
Cu-aceste vorbe frâu plânsorii puse.
Deci orz luând în coș apoi se duse
Cu roabele-n odaia luminată
Și-Atenei se ruga, plângând mereu:
„Ascultă-mă, nebiruită fată!
De-ți arse coapse regele-Odiseu,
De boi și oi, aci-n palat vrodată,
Aminte-acum le ia, senine zeu!
Și scapă-mi fiul! Nu-l lăsa, preabune,
Și-acestor prinți mișei tu frâu le pune! ”
Vorbind așa, plângea cu țipăt mare.
Iar principii-n palatul cel umbrit
Ziceau, vorbind de doamnă fiecare:
„Frumos astfel de-aceea s-a gătit
C-a dat acum în dor de măritare!
Dar nici prin vis nu-i dă că i-am menit
Pe fiu pieririi! ” Ei vorbeau acestea
Și nu știau c-altfel a curs povestea.
Vorbi însă-Antinou a lui Evpite:
„Nebunilor, de ce vorbiți netot,
Strigând așa cu minți nesocotite!
Ne-aude-un om și spune-n casă tot.
Dar haideți să-mplinim cele gândite,
Căci toți suntem de-un gând, așa socot. ”
A zis și douăzeci de soți alese,
Pe cei mai buni din ei, și-apoi purcese
La mal, la nava cea cu iuți vântrele,
Și-o traseră-n adânc; catarg i-au pus,
Legar-apoi lopețile-n curele
Și pânze-au potrivit și jos și sus,
Și gata și-o țineau cu toate cele.
Deci multe arme slugile-au adus;
Și-ntrând, cinară-n nav-ascunși vederii
Și stând, ei așteptau sosirea serii.
Iar doamna-n rândul cel de sus se duse
Și n-a gustat nimic și s-a culcat;
Nici vin nici pâine-n gura ei nu puse,
Gândind la fiul ei: de-o fi scăpat,
Ori moartea cea năpraznică-l răpuse?
Deci câte le gândește-nspăimântat,
Un leu cuprins de mulți gonaci, sărmanul,
Ce-n cerc viclean întind spre el arcanul,
Atâtea le gândea, până ce prinsă
De-un dulce somn, cu fața-n sus durmea,
Cu trupu-ntreg atât de moale-ntinsă.
Atene-atunci în față-i aducea
Vedenie-n chip ca de femeie-ncinsă,
Întocmai ca Iftima, și ca ea
La trup, o mândr-a lui Icarie fată,
Nevasta-n Fere lui Evmelu dată.
Pe-aceasta deci Atene-o trimisese
Aci-n palat, că doară va putea
Să-nduplece pe doamnă să mai lese
Amarul plâns al ei și poate-ar vrea
Să-și curme-odată vaietele dese.
Aceasta deci, venind acum la ea,
Intră ca vânt prin ușă, prin locșorul
Curelei care-o-ntinzi când tragi zăvorul,
Și zise stând la capul ei, la patul
Frumos cioplit: „Dormi, draga mea, și-oftezi?
Dar zeii cei de sus nu-ți vreau oftatul,
Și-așa de mult plângând, tu-i întristezi!
Căci lor nimic nu le-a greșit băiatul,
Și iarăși se va-ntoarce și-o să-l vezi! ”
Răspunse Penelope-atunci cuvinte
Din dulcea poart-a visurilor sfinte:
„Ești, soro, tu? Și-mi vii azi pe vedere?
Așa de rar la noi mi te văzui,
Că-i mare drum de-aici până la Fere!
De ce să-mi las durerea mea, și-mi spui
Să nu mai plâng? Când numai spini și fiere
Mi-e inima sărmanei ce pierdui
Pe cel cu inimă de leu, bărbatul,
Cu-atât de multe daruri înzestratul,
Și cel cu nume mare prin Elada
Și-n multe toate-ale Ahaiei țări!
Și iat-acum și Telemac e prada
Cumplitei morți, căci a plecat pe mări,
Și-i tânăr încă nedeprins cu spada
Și trudele, și nici în adunări
Cu vorbele. Și-acum ursita-mi scrise
Să-l plâng mai mult pe el decât pe-Ulise!
Și tremur pentru el să nu-l ajungă
Vrun rău prin țări străine, pe-unde-i dus!
Cumplită-i marea, și e calea lungă
Și mulți dușmani la pândă i s-au pus,
Și-o spadă văd… și-i gata să străpungă…
Și nu se mai rentoarce, și-i răpus…”
Așa vorbea prin visul ei purtată;
Și-i zise iarăși umbra-ntunecată:
„Fă-ți inimă și taci, și nu te teme,
Că stă Atene cea de sus cu el,
Și tare-l va petrece-ntreaga vreme,
Căci vrea să-l scape, și ea poate-astfel
S-ajute-oricui, când vrednic e s-o cheme
Și-l află vrednic de-a fi dus la țel.
Ea-i foarte tristă pentru-a ta mâhnire.
Deci însăși m-a trimis să-ți dau de știre! ”
Prin vis răspunse Penelope-aceste:
„Deci dacă ești cu-adevărat un zeu
Trimis de-Atene, dă-mi atunci o veste
De-i viu și-acum sărmanul Odiseu,
Ori mort în Hades! Spune-mi, unde este? ”
Răspunse umbra: „Nu-i un drept al meu
Să-ți spui. De-i viu ori mort eu nu pot spune.
Și-i rău să spui cuvinte-n vânt nebune! ”
Așa i-a zis ei umbra-ntunecată,
Și-apoi ieșind prin locul puțintel
Ce e-ntre ușă și ușor, deodată
În vânt s-a-mprăștiat, pierind în el.
Dar biata Penelope deșteptată,
Simți puteri în suflet, căci astfel
De viu și-aievea visul și-l trăise,
Pe care-n noapte zeul i-l trimise.
Iar prinții-acum pluteau pe-ntunecatul
Și sterpul mării drum, cu tristul gând
Să puie-n lucru ce-au gătit cu sfatul.
Aproape de stâncosul Same dând
De-un mic ostrov, de Asteris chematul,
Pustiu și sterp, dar bun în mal având
Liman cu două guri și apă blândă,
Aici steteau aheii-acum la pândă.

Lucian Blaga - Ulise

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De pe liman pe golfuri
privirea ți-o rotește.
E liniște ca-n ziua
când mă-ntorsei hoțește
și ți-am golit de oaspeți
viața, pragul, tinda.
Ia seama, Penolope,
ce netedă-i oglinda.
Se-ntinde marea clară
pe-un prund de oseminte.
Nu-i nimenea cu prora
s-o spargă, s-o frământe.
Doar șerpii taie apa
spre-un țărm ghicit în zare,
trecând peste adâncuri
ca semne de-ntrebare.
Catargul putrezește
la margine de timp,
acolo, între Hades
și-acele culmi în nimb.
Nu m-amăgește ceasul
să număr nestemate,
nici nu mă cheamă-n urmă
furtuni și vrăji uitate.
Vezi, orice amintire-i
dar urma unor răni
prin țări, prin ani primite,
pe la răscruci și vămi.
Nu aștepta pățanii
să izvodesc, alese.
Deșartă născocire
e vorba ce se țese.
Dar pe liman ce bine-i
să stăm în necuvânt –
și, fără de-amintire
și ca de sub pământ,
s-auzi în ce tăcere,
cu zumzete de roi,
frumsețea și cu moartea
lucrează peste noi.

Penelope – Versuri.pro

Christian W Schenk - Spre Cartagena

Homer - Odiseea / Cartea IV (3)

Lucian Blaga - Ulise