pan tadeusz – Versuri.pro

Adam Mickiewicz - Pan Tadeusz Fragmente II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Fragmente II.
Când, slab, elanu-i simte copitele prea grele,
Când iepurele simte că sângele-i se-ncheagă,
Când șoimul nu mai vede, când cerbul n-are vlagă,
Când vulturului, ciocul, ca arcul coroiat,
I-e gata să se-nchidă pe veci, în dumicat,
Atunci, spre cimitirul acesta vin să moară;
Rănită sau bolnavă, chiar cea mai mică fiară
Dă fuga, ca aicea, în patrie, să piară.
De-aceia-n codru, omul cât poate el pătrunde,
Nu află stârv sau oase de fiară nici pe unde.
Se spune că-ntre fiare, la ele-n capitală,
Sunt bune obiceiuri și-o bună rânduială;
N-au fost nici vătămate de legea omenească
Și nici proprietatea n-avură s-o cunoască,
Ce lung prilej de certuri în lumea noastră-i doară.
Nu știu nici de dueluri sau arta militară.
Ca-n raiul lor strămoșii, la fel trăiesc nepoții;
Sălbateci, însă pașnici, iubindu-se cu toții
Și nu se mușcă unul pe celălalt vreodată.
Chiar omul, de-ar ajunge cu mâna ne-narmată
Acolo, între bestii tihnit ar zăbovi;
Ba ele, cu aceeași uimire l-ar privi
Ca-n ziua cea din urmă-a creației, a șasea,
Când primul lor părinte-n Eden îl admirase
Pe-Adam, pân’ ce să-nceapă cu el întâia sfadă.
Noroc că omul, însă ăst loc nici n-o să-l vadă,
Căci Frica, Truda, Moartea în drum are să-i șadă.
Din când în când, copoii ce-n goană-nverșunată
Prin râpe, mușchi, mocirle, dau buzna câteodată,
De locurile-aceste, cumplite, năuciți,
Urlând o iau la fugă cu ochii rătăciți
Și mult timp, lângă omul cu mână protectoare,
Mai tremură de teamă, căzându-i la picioare.
Aceste seculare ținuturi tăinuite,
În grai de vânătoare, sunt matcă denumite.
Urs prost! La tine-acolo în matcă de-ai fi stat,
Pan Voischi despre tine nicicând n-ar fi aflat;
Desigur te-mbiase a stupului mireasmă
Sau poate-adulmecaseși ovăzul copt în preajmă,
Că te-ai pornit din codru spre marginea lui rară
Și-ndată pădurarii de tine și aflară,
Picherul trimițându-l, ce lor le e iscoadă,
Ca, unde ți-e popasul și-al tău bârlog, să vadă!
Acuma-n matca-ți, Voischi cu câinii de bătaie
Opriră, și sunt gata retragerea să-ți taie.
Tadeuș înțelese că nu-i puțin, de când
Au dat copoii iama prin codru până-n fund…
..
E pace. Vânătorul urechea și-o ascute
Degeaba, ca pe-o rară discuție s-asculte
Tăcerea, stând întruna pe loc, cu încordare;
Doar muzica pădurii zvonește-n depărtare.
Se-avântă-n codru câinii ca-n mare pescărușii,
Hăitașii spre desișuri ținându-și țeava puștii,
Privesc la Voischi care, îngenunchiat șezând,
Pândește cu urechea lipită de pământ;
Și- aşa precum la doctor, pe chipul lui citești
Salvarea sau osânda acelui ce-l iubești,
Hăitașii, ce-a lui Voischi pricepere-o știau,
În ochii lui nădejdea sau grija și-o topeau.
„El e! ” încet le spuse, sculându-se-n picioare.
Deci dânsul auzise! Ei, încă-n ascultare,
Ședeau; și auziră: un câine a lătrat,
Alți doi apoi, și alții vreo douăzeci deodat’.
Copoii, pân’ acuma răzleți, în șir se-adună
Pe-o urmă, merg pe burtă, schelălăie-mpreună
Și latră. Însă nu e lătratu’ acela moale
De câini ce după vulpe sau iepuri dau târcoale,
E-un scurt lătrat, întruna mai des, mai întețit;
Copoii nu departe de pistă s-au oprit,
Cu ochii stând la pândă – și goana o-ncetară;
E prinsă fiara. Urlet și larma-ncepe iară:
Se apără jivina, desigur că-I rănită;
Și-n haita ce dă iureș și sforăie stârnită,
Întruna se aude, din ce în ce mai clar,
Răpus în agonie, cum geme un ogar.
Stau gata vânătorii cu puștile să tragă,
Ca arcu-ntinși se-apleacă, prin ramuri capu-și bagă:
Nu pot să mai aștepte! Se-nșiră rând pe rând
Și unul după altul în codrul des pătrund;
Să-ntâmpine întîiul pe fiară-ar vrea oricare;
Degeaba le strigase Pan Voischi-n gura mare,
Degeaba cercetase poziția, călare,
Vestind că și țăranii, și domnii au să ia,
Din loc de-au să clintească, la dos câte-o curea.
Dar ce să-I faci!? Cu toții porunca i-o călcară
Dând buzna în pădure; trei focuri răsunară
Și-o salvă; dar mai tare ca arma descărcată
Răcni un urs, ecou-I umplând pădurea toată.
Grozav urlă! De ură, durere și turbare;
Și câinii, și hăitașii, și corn de vânătoare
Vuiau în miez de codru; cu toții fug degrabă
Spre codru, cară arme, și cheamă, și se-ntreabă;
Doar Voischi strigă jalnic că fiara le-a scăpat.
Picherii, vânătorii pe-o parte au flancat
Să-I taie, între codru și locul pândei, drumul;
Când ursul vede câinii și oameni cu duiumul,
Se-ntoarce către locul rămas mai slab păzit,
Poiana dinspre care hăitașii s-au pornit,
Unde-au rămas din mulții picheri, pândari, pușcași,
Tadeuș, Conte, Voischi și doar câțiva hăitași.
Pădurea e mai rară pe-acolo; se auzeau
Și urlete-n adâncuri, și ramuri ce trozneau,
Și ursul deodată veni spre vânători
Țâșnind dintre tufișuri, ca fulgerul din nori;
Cu spaimă urlă câinii, în preajma lui dau goană;
Sculată-n două labe sta marea lighioană
Privind în jur cu urlet, dușmanul să-și spăimânte:
Cu labele din față, bușteni și ramuri frânte
Sau trunchiuri scorojite, ba chiar câte-un pietroi
Zvârlea mereu, cu zbierăt, în oameni și-n copoi;
Smulgând un pom, ba-n laba cea dreaptă, ba-n cea stângă,
Rotindu-l ca măciuca, de-a dreptul îl aruncă
Spre Conte și Tadeuș, hăitașii lui din spate:
Aceștia, fără teamă, un pas doar mai departe
Spre fiară țeava puștii-și îndreaptă, parcă-s două
Subțiri paratonere spre-un nor ce stă să plouă;
Doar pușca și-au întins-o cei doi, și dintr-o dat’,
(Novici!) chiar două focuri pocniră; le-a scăpat.
Cu patru dinți, o furcă zăresc din întâmplare
Și grabnic sar la dânsa, când văd un bot în care
Străluce două rânduri de colți ca niște cuie,
Iar laba cea gheroasă stă gata să-i răpuie;
Sărind pe spate, palizi, în rariște dispar;
Spre ei se-aruncă ursul și laba-ntinde iar,
Ei scapă; neagra labă el iarăși și-o întinse
Și pe bălaiul creştet, pe Conte îl atinse.
Și tigva de pe creier putea să-i smulgă -ndată
De nu săreau Notarul și-Asesorul din ceată..

Adam Mickiewicz - Pan Tadeusz Fragmente III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Iar Ghervazi-nainte cu câțiva pași de ei
Și, fără nici o armă, Robac; și-atunci, tustrei
Au tras ca la comandă-ntr-o clipă din sâneață.
Cum iepurele sare ogarilor în față,
Așa sări și ursul; iar capul prăvălindu-l,
Pe cele patru labe, morișcă învârtindu-l,
Din trupu-I plin de sânge, răcni grozav de tare
Și Contelui căzându-i de-a dura la picioare,
Îl azvârle în țărână. Și iar răcnind din foale,
Din nou se mai repede și cearcă să se scoale,
Când, vifor, peste dânsul pornitu-s-au năvalnic
Și Strapcinul cel crâncen, și aprigul Ispravnic.
În clipa ceea, Voischi și-a tras din cingătoare
Pestrițul, răsucitul său corn de de bivol, mare,
Părând un șarpe boa; cu mâinile-adunate
Ducându-și-l la gură; iar bucile umflate
Balon păreau; și ochii aprinși, sticlind de sânge,
Jumate și-i închide, adânc de pântec suge,
Plămînilor trimite din el cât aer are
Și cântă: ca un viscol, un duh făr’ de hotare,
Trimite-n codru cornul adânca lui chemare
Și muzica, ecoul i-o crește și mai tare.
Tăcură vânătorii, uimiți fără să știe,
De-adânca, de curata, de ciudata armonie
Bătrânul, care-n codri vestit fu alteori,
Le cântă înc’ o dată uimind pe vânători.
Umpluse, înviase dumbrăvile adânci,
De parcă s-ar stârni toți câinii-n ele-atunci,
Vânatul începându-l. În cântec, invocată
Era chiar vânătoarea întreagă, prescurtată.
Întîi, ca o chemare sonoră și bogată:
Trezirea. Dup’ aceea, un geamăt după altul:
Sunt câinii care latră și hăituie vânatul,
Iar tonul tot mai tare răsună când și când
Ca tunetul: e focul de armă împușcând.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Iar sună: cornul pare acuma, deformat
Pe buzele lui Voischi: când mic și când umflat,
Spre-a da fiarei voce: ba lupul, gâtul lung
Părea că-i ursul cu bot căscat urlând,
Ba zimbru-al cărui muget se-mprăștie în vânt.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Și-a cornului chemare o poartă iar în larg
Stejarului stejarul și fagul către fag.
Iar sună! Par în cornu-I că zeci de cornuri sună
Și strigăt de mânie și-alarma-n el adună,
Și câini, și vânătorii, și fiarele-mpreună
Când, cornul spre înalturi Pan Voischi și-l repede
Și-un imn de biruință el norilor trimete.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Câți pomi atâtea cornuri răspund prin codru-n zbor,
Dintr-unu-ntr-altul, parcă trecând din cor în cor;
Mai plină melodia se-ntinse mai departe,
Cu sunete mai line, mai limpezi, mai curate,
Pierind apoi departe, pe-al cerurilor prag!
Lăsând din mână Voischi, acuma, cornu-i drag
Și dându-i drumul, cornu-i căzu la cingătoare.
Umflat la faţă, Voischi în razele de soare
Sta plin de inspirare, cu ochii către cer,
Și ultimile tonuri prinzându-le, ce pier.
Atuncea izbucniră, cu miile, ovații,
Aplauze și larma a mii de exclamații.
Se sting încet, iar ochii și-ndreaptă fiecare
Spre trupul uriașei, de-abia răpusei fiare.
Zăcea stropit de sânge, de gloanțe ciuruit,
Cu pieptu-n iarba deasă căzut și încâlcit,
Cu labele din faţă, larg desfăcute-n cruce.
Mai suflă: negrul sânge, pe nări, șiroaie-i curge,
Mai crapă încă ochii, dar capul nu-și mai mișcă;
Basseții-aduși de-acasă de Prezident, îi mușcă
Urechile pe care le țin ca-n clește strașnic,
Trăgând de-o parte Strapcin, de cealaltă, Ispravnic,
Și din gâtlej cu sete, ei sângele îl sug.
Poruncă dete Voischi să li se vâre-un drug
De fier, printre măsele, spre-a le deschide botul.
Cu paturile puștii, întorc pe faţă hoitul
Jivinei, și din nou urale, de trei ori
Răsună și se-nalță izbindu-se de nori

Adam Mickiewicz - Pan Tadeusz

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

492.
Sar oaspeţii; Notarul cuprins de groază tace,
Sări şi Prezidentul în grabă să-i împace;
Pe Conte, Telimena de-o parte-l ia, spunând:
„Notarului, soţie eu încă nu îi sunt,
De vrei să-mi stai în cale, vei fi răspunzător;
Răspunde-mi deci pe dată şi scurt, cuprinzător:
De mă iubeşti, şi inima-ţi este neschimbată
Eşti gata de nevastă să mă iei şi pe dată.
500.
„Chiar azi, acum? Atuncea, logodnicul mi-l las!
Iar Contele răspunse: Femeie, ce-ai rămas
De mine neînţeleasă! Erai odinioare
Poetică-n simţire şi-acum, mi se pare,
Prozaică în totul, ajuns-ai ca să fii;
Dar ce înseamnă, oare, a voastre căsnicii,
Ce alta, decât lanţuri ce numai mâini unesc,
Nu inimi? Mă poţi crede, că sincer îţi vorbesc:
Sunt totuşi declaraţii fărde mărturisiri,
Şi sunt angajamente chiar fără-ndatoriri! ”.
510.
De-ar arde două inimi la cei doi poli din lume,
Ca stele ce vibrează, iubirea tot şi-ar spune;
Poţi şti? De-aceea poate pământul năzuieşte,
Spre soare, însă lunii iubirea-şi dăruieşte
Privindu-se deapururi, şi unul către altul
Pe cea mai scurtă cale fugind, străbat înaltul!
Dar tot nu-i cu putinţă să fie apropiate!
Atunci, ea-l întrerupse: Destul cu astea toate!
Că doar eu nu-s planetă, ferească Domnul sfânt!
Destul cu astea, Conte, că eu femeie sunt;.
520.
De-acum ştiu ce-urmează: decât să trăncăneşti
De una şi de alta, mai bine-i s-o sfârşeşti.
Acum, ia seama: dacă mai sufli un cuvânt
Logodna să mi-o tulburi, îţi jur pe Domnul sfânt,
Cu unghiile acestea mă şi reped la tine
Şi… Contele răspunse: Nu, nu mă voi aţine
În calea fericirii ce doamna şi-o alese! .

Adam Mickiewicz - Pan Tadeusz (Fragmente I)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O, voi, contemporanii cu-ai Litvei mândri cneji,
Copaci de prin Ponara, Şwitez şi Bialovej,
Ce umbra v-aţi zvârlit-o prin codrii Cuşelov,
Pe fruntea-ncoronată a marelui Mindov
Şi-a groaznicului Vitens, precum odinioare
Pe marele Ghedimin, ce-n culmile ponare
Mergând ca să vâneze, la foc dormi pe-o blană
De urs, vrăjit de dulcea cântare lituană
A marelui Lizdeico ce-n pâlnia urechii
Cu şopot îl furase ca murmurul Vileichii
Şi-al Viliei, a cărei mândreţe îi răpise,
Iar el văzu atuncea un lup de fier în vise.
Şi-apoi, când din adâncul lui somn s-a fost sculat,
Yidi, oraşul Vilno ce este-nconjurat
Din fiecare parte de codrii seculari
Cum lupul între zimbrii şi alte fiare mari.
Ca-n Roma din lupoaică, din Vilno au crescut
Cu fiii lor, şi Olghierud, precum şi Cheistut,
Vestiţi în bătălie ca şi în vânătoare,
La fel ştiind duşmanul şi fiara să doboare.
Lituaniei, prin veacuri ăst vis avea să-i spună
Că fierul şi pădurile-I trebuie întruna.
..
Pădurile! În ele venise la vânat
Un ultim crai ce şlicul lui Vitold l-a purtat,
Un ultim iaghellonic, de faimă luptător
Şi-al Litvei cel din urmă monarc şi vânător.
Copaci ai ţării mele! Când cerul o să vrea
Din nou să vin acasă, mă-ntreb, v-oi revedea
Pe voi, bătrâni prieteni? Mai sunteţi oare vii?
Ades mă căţărasem pe voi cu alţi copii;
Trăieşte oare Baublis, giganticul stejar
Adânc vrâstat cu brazde pe trunchiu-i secular
La care doişpe oameni puteau, ca şi-ntr-o casă
De oaspeţi primitoare, să stea-nşiraţi la masă?
A lui Mendog dumbravă-i mereu înfloritoare?
Şi-acolo, în Ucraina, trăieşte încă oare
La Holovini, de pază stând casei drept în faţă
Pe malul Rosei, teiul cu deasa lui verdeaţă,
De pot juca-n pereche sub umbra lui cernută,
O sută numai tineri, şi fete înco sută?.
.
Copaci ai ţării mele! Pe câţi din voi, pe an,
Vă taie negustorul sau alt topor duşman,
De n-au nici cântăreţii pădurii adăpost,
Nici barzii, căror umbrele voastre dragi le-au fost
Ca păsării? Căci teiul lui Ian din Cearnoles
Foşnise nu o dată în stilul său ales,
Şi ce minuni nu scoase cazacul cântăreţ,
Goşcinschi, ascultându-şi stejarul vorbăreţ!
Copaci ai ţării mele! Iertare vă cer iarăşi
Că, slab în vânătoare, fugind de-ai mei tovarăşi
Cu glume zgomotoase, în calma voastră pace
Vânam atâtea gânduri în loc de dobitoace
Şi-n codrul cel sălbatic, uitând de vânătoare,
Şedeam întins pe tufe de iarbă la răcoare!
În juru-mi, ca argintul, cu fire-ncărunţite,
Bătrânul muşchi, în roşu pătat, cu fragi strivite;
Tufişe, mai departe, stau rumene pe deal,
Măceşi având podoabă mii perle de coral;
În preajmă, întuneric, iar crengi din pomii groşi
Deasupră-mi atârnate, nori verzi păreau, şi joşi;
Departe, uraganul spre ceruri, bolta largă,
Cu gemete, cu urlet şi şuier, da s-o spargă.
Ce larmă- ngrozitoare, ciudată! Ca şi când
Vuita întreaga mare pe capu-mi atîrnând.
Pe jos, păreau căzute oraşe în ruină:
Aci, se răsturnase un fag ce, din ţărână,
Asemeni unui mare schelet, părea ţâşnit;
De el, coloane frânte ce parcă s-au proptit
De-un zid, stau rezemate mari trunchiuri rămuroase
Pe care putregaiul jumate le mâncase,
Dar cărora verdeaţa un gard le-a împletit;
Dincoace-n adâncime, e groaznic de privit:
Pe-acolo-şi au sălaşul ai codrului stăpâni,
Şi lupul sur, şi ursul, şi mari sălbăticiuni;
În pragul lor se vede un vraf de oseminte
Neroase pîn la capăt de oaspeţi fără minte.
Prin ierburi şi prin frunze ţâşnesc, din vreme-n vreme,
A cerbului mari coarne-n fântâni arteziene,
Dar piere printre arbori cea galbenă jivină,
Ca-n codru când apune o rază de lumină.
E iarăşi pace-n vale. În brad, ciocănitoarea
Lovi cu ciocul, zboară mai sus, apoi dispare,
Se-ascunde, dar o clipă n-a stat din ciocănit
Ca şi-un copil ce strigă să-l prinzi când s-a pitit.
Stă veveriţa-n preajmă, o nucă vrând să roadă
Şi-o ţine-ntre lăbuţe; pe ochi, un moţ din coadă
Îi spânzură ca pana-n căciula de husar
Şi-aşa, sub el ascunsă, priveşte-n juru-i, dar
Pe oaspeţi observându-i, deodată sprinten sare,
De parcă e măiastra pădurii dansatoare,
Din pom în pom întruna, ca fulgerul ţâşnind
Şi-n scorbura ascunsă a unuia pierind,
Ca o driadă-ntoarsă-n copacul fermecat.
Din nou e pace.
Însă, un ram s-a scuturat
Şi iată că din tufa de zmeură deodată,
Ca zmeura de roşu, ţâşni un chip de fată:
Era culegătoarea de fragi şi de alune;
Ca buzele-i de roşii, ea fragii-n coş îi pune,
Un tânăr lângă dânsa alunii îi apleacă,
Pe care fata-i prinde din zbor, când vrea să treacă.
Deodată, i-auzi cornul şi-al câinilor lătrat!
Ghicind că vânătorul de ei i-apropiat,
Sub ramurile dese, de zvonuri fremătând,
Ca zeii cei silveştri, privirilor se-ascund.
.
Ce pas calcă prin codrii lituanici până-n fund,
Chiar până şi-n desişul din miezul lor umblând?
Pescarul fundul mării la ţărm îl ştie, doară;
La fel şi vânătorul ce codru-l înconjoară
Pe margini, îi cunoaşte doar chipul din afară,
Ci n-ar putea în taina din miezul lui pătrunde;
Doar fabula sau basmul, de-l ştie ce ascunde.
Desişuri de-ai străbate, umblând în vânătoare,
Îţi scoate-n cale codrul un val de stăvilare
Din mari buşteni, din trunchiuri şi vreascuri grămădite,
În muşchiuri şi în ierburi stufoase împletite,
Păzite de băltoace, zăpoare şi puhoaie
Prin care se ridică în cârduri muşuroaie
Şi pânze de păianjeni, şi roiuri de viespare
Sau vezi lăsate urme, pe jos, de târâtoare.
Curaju-ţi fără seamăn de-a-nvins acestea toate,
Alt rând de mari primejdii în cale ţi se-abate:
Cum lupul prin bârloguri la orice pas se-aţine,
Vezi mlaştini pe jumate cu dese ierburi pline,
Şi-adânci că până-n funduri, de om nu-s cercetate
(Că dracii-şi au acolo sălaşul, se prea poate!)
Cu pete de rugină li-i apa-nsângerată,
Cu aburi şi miasme lăuntrice-mbibată,
Că toţi copacii care-mprejurul ei trăiesc
Îşi pierd întreg frunzişul, de coajă năpârlesc;
Golaşi, cu viermi întrânşii, betegi, piperniciţi,
Cu crengile căzute, de muşchiuri năpădiţi,
Cu trunchiuri cocoşate, cu bărbi şi cu mustăţi,
Hidos împodobindu-I ciuperce şi bureţi,
La mal, în jurul bălţii, pe vine, fiecare,
Îţi par că sunt o ceată de negre vrăjitoare
Ce stau la foc în jurul cazanului, în care
Au pus un mort să-l fiarbă, în loc de-nmormîntare.
Un pas nici nu poţi face de mlaştini mai departe,
Zadarnic ţi-arunci ochii în fiecare parte,
Că totul peste ele-nvelit e într-un nor
De ceaţa, care suie mereu din fundul lor.
Iar dincolo de ceţuri (ca-n basme populare),
Un alt ţinut se-ntinde, frumos nevoie mare:
E ţara stăpînită de plante şi de fiare.
Acolo sunt grăunţe de pomi şi bălării
Ce poartă-n lumea-ntreagă aceste seminţii;
Cum Noe-şi luase-n arcă din orice neam de fiare,
Acolo de prăsilă-şi păstreză fiecare.
La mijloc chiar (se zice) şi-au curţile lor mari
Şi Ursul, ca şi Zimbrul, ai codrilor Chezari.
Le stau în preajmă: Râsul cu ochi iscoditori
Ca şi Gămanul lacom, ce-s ageri dregători;
Iar mai departe, nobili, vasali şi credincioşi,
Sunt Lupii cu Elanii şi Cerbii rămuroşi.
Sălbatici Şoimi şi Vulturi deasupra lor rotesc;
Aceştia din pomana stăpânilor trăiesc
În slujba lor de paznici pe care-o-ndeplinesc.
Aceste căpetenii de fiare mari, temute,
Ascunse-n miez de codru, de lume nevăzute,
Copiii lor de-aicea-i trimet să locuiască
Spre marginea pădurii, acolo să trăiască.
Doar ele, cu perechea, aici în matca lor
Îşi duc în tihnă viaţa; iar ele nici nu mor
De armă ciopârşite, străpunse de-o rafală,
Ci doar de bătrâneţe sau moarte naturală.
Aici şi-au cimitirul în care vin de-şi lasă
Sau blana, sau penajul, când moartea le apasă,
Când ursul nu mai poate să mestece-n măsele.