Christian W Schenk - Voi Ce Mai Știți Cânta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cerul își deschide poarta flăcărilor furiei
Noaptea toarnă peste ploaie
Stropi de fulgi – mătase grea.
Cine vrea
deschidă poarta
cine nu s-o zăvorască
căci hainul râs – meschinul –
va intra și nepoftit
să-și adape caii morții
dintr-un jgheab pus pe ascunse
lângă pat de Omul Negru.
Ia uitați-vă la mine cum mă uit fără orbite
De pe lumea voastră fadă peste lumea altora,
Cum vă cânt de milă vouă cântecele mele seci,
Cântece uitate toate de cei duși unde n-ați fost.

Serghei Esenin - Omul Negru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septembrie-un crâng.
Ca o pasăre din aripi,
Capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite
Să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru
Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.
Un om negru
Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca peste-un mort călugăr,
Mormăindu-mi din abis,
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,
De patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza
Şi umplându-l de plictis.
Un om negru,
Negru, negru!.
„Hei, ascultă-mă, ascultă –
Mormăie mişcându-şi gheara –
În această carte-s multe planuri mari
Şi mari idei.
Acest om trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici,
Prefăcuţi şi mari mişei.
Ţara ceea, în decembrie,
E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele ţes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier,
Nu glumă,
De cea mai aleasă viţă
Şi de cel mai falnic soi.
A fost fercheş,
Pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,
Deşi nu prea mare forţă,
Care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecută,
O numea fetiţă scumpă
Şi spunea că-i dragă lui.
Fericirea – spunea dânsul –
E în dibăcia mâinii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericiţi.
Nu-i nimic
Că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false
Şi ne lasă istoviţi.
Când te bântuie tristeţea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, –
Să zâmbeşti cu nepăsare
E cea mai înaltă artă
Dintre câte-s pe pământ.”.
„Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet
ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citeşti şi să-l îndrugi.”.
Omul negru
se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie
Că-s tâlhar fără ruşine,
Că pe cineva câineşte l-am căznit
Şi l-am prădat.
.. Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septembrie-un crâng..
Noaptea e geroasă.
Doarme
Liniştea răscrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu aştept.
Mi-e gândul stâns.
A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.
Nişte călăreţi – copacii –
În grădina mea s-au strâns.
Undeva, cobind, boceşte cucuvaia,
Ca un scheaun.
Iscă tropot de copite
Sumbrii călăreţi de lemn.
Iată iarăşi
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul către ceafă,
Desfăcându-şi haina, demn.
„Hei, ascultă-mă, ascultă! –
Mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte
Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău,
Mai fioros, –
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.
Ah! Să presupunem însă c-am greşi!
Afară-i lună.
Ce mai vrea şi luna asta
Toropită-n bălţi cereşti?
Poate c-o îmbie tainic
„Ea”
Cu coapsa groasă,
Brună,
Printre lirice miazme
De iubire să-i citeşti.
Ah! Mi-s foarte dragi poeţii!
Şleahtă de caraghioşi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală
Cum unei studente,
Pline pe obraz de coşi,
Din mers
O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbeşte prins de vervă
Tocmai despre univers.
Nu mai ştiu,
Nu mai ţin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Trăia un copil cuminte,
Cu păr galben,
Ochi albaştri,
În familia lui simplă şi săracă
De ţărani.
Şi-a crescut,
Acum e vârstnic
Şi poet – chiar de elită.
De-o putere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornită,
O numea fetiţă scumpă
Şi-o iubea nespus de mult.”.
„Omule, omule negru!
Eşti un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea
Se lăţeşte peste tot.”
Sunt turbat,
M-a prins furia –
Şi bastonul sare, zboară,
Cu nebună-nverşunare
Îl izbeşte drept în bot.
Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, noapte crudă,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Şed
Şi nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav..
Şi-oglinda
Zace spartă în bucăţi.

omul negru – Versuri.pro

Christian W Schenk - Voi Ce Mai Știți Cânta

Serghei Esenin - Omul Negru