Rappa - Omul Invizibil

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

E un mit ce continua povestea după sfârșit
Fizic, nu mai exist dar sunt fericit, că nu există sfârșit
Și nu mi-am vândut sufletul, ți l-am oferit gratuit
Și-am primit sufletul tău în schimb
Îmi amintesc zâmbind; m-am îmbătat și-am plecat grăbit
Conștient c-am greșit, m-am întors da’ nu m-ai primit
Eram mâhnit, încercam să-mi caut scut
Și mă gândeam că preferam să nu mă fi născut
În acele clipe, aveam o bere la cutie și-o țigară neaprinsă
N-aveam foc, dar l-am primit în piept, am căzut
Într-un minut viața mea de-un fir de ață stătea prinsă
Zăceam, în plină stradă, să strig nu puteam
Parcă totuși nu-mi doream să mor așa
Și nu-mi doream să te simți vinovată pentru moartea mea
Deodată, o lumină mă trage spre ea, mă cheamă
Ajuns la capătul tunelului îmi vorbește, ce panoramă
Îmi zice c-am ajuns prea devreme și că sunt incomplet
Că jumătate din mine e pe pământ și că tre’ să plec
Să mai aștept, chiar dacă doare, după care
Acest înger de lumină mă mângâie și dispare
Dispar și eu în neant, cobor și ard, mă apropii de iad căci am păcătuit
Demonii m-au recunoscut și m-au chinuit, m-au schingiuit
Într-un final m-au izgonit, căci ai simțit că trecusem pragul
Iar lacrimile tale amare erau pe cale să inunde iadul
Am fost blestemat, să mă-ntorc pe pământ dar să nu fiu observat
Plângând, te văd plângând, e incredibil, sunt invizibil și mă cuprinde demența
Că deși suntem unul și același, tu nu-mi simți prezența
Am vrut să te îmbrățișez și am trecut prin tine
Erai în cimitir c-o sticlă de vin, vroiai să bei cu mine..

Eram doar noi, sticla de vin, crucea mea și luna
De-acum încolo tu ești legătura mea cu lumea
Sunt tot ce-aș fi putut să-ți ofer, adică sufletu’
Ești legătura mea cu lumea, dar lumea mea ești tu
Te privesc, tu privești în gol, fiindcă sunt gol deși n-am orgasm
Mi-aș dori să vezi că încă zâmbesc și am același sarcasm
Vorbești singură despre noi doi, ce pleonasm
Noi, logic suntem doi, dar numai unul, ce basm
Ai fi vrut să ne reproșezi multe, aș fi vrut să-ți zic „du-te”
Izvorul nesecat din ochisori nu te-ajută să-mi vezi fața
Dar îți promit că te voi veghea pan’ la sfârșit, trăiește-ți viața
Destinul nostru e menit să fie împlinit și nu mă plânge că nu merit
De ce bei? Mie-mi spuneai să nu mai beau, lasă sticla
Așeaz-o pe mormânt, pleacă și învinge-ți frica
M-ai simțit, eram convins că m-ai auzit dar n-ai plecat,
Te tăvăleai de disperare și durere ți-ai spart sticla-n cap
De ce-mi faci asta? Chiar îmi ajunge
Parcă sunt coasta lui Iisus iar tu sulița care o-mpunge
Mă unge, privirea ta dar îți curge, sângele și simt că mi se scurge propriul sânge
Și nu neg, mi-aș dori să redevin întreg, asta înseamnă
Să aștept până lumina te cheamă
Omul invizibil să fie complet, însă nu sunt o rocă
Fiecare pentru celălalt e lumină reciprocă
Magnific, peisaj apocaliptic, prind tupeu
Când îți secționezi venele cu fundul sticlei pe mormântul meu
Viața se scurge din tine și-n noi se strecoară
Trupul tău e o cușcă ce ne separă
Lasă-l pe pământul care mă acoperă și hai,
Suntem iar unul și același propriul nostru rai.

Outro: Și astfel.. spre bucuria tuturor.. omul de piatră în veci pierii.. n-a mai rămas din el, decât o amintire țesută în poveste..

Pablo Neruda - Omul Invizibil

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu râd,
surâd
cu gândul la vechii poeţi,
ador toată
poezia scrisă,
toată roua,
luna, diamant, picătura
de argint scufundată,
pe care fratele meu din vechime,
a adăugat-o trandafirului,
dar
surâd;
ei totdeauna spun: „eu”,
la fiece pas,
orice li se-ntâmplă ei spun totdeauna „eu”;
pe străzi
trec numai ei
sau aleasa inimii lor,
nimeni altcineva;
nu trec pescari,
nici librari,
nu trec zidari,
nimeni nu cade
de pe vreo schelă,
nimeni nu suferă,
nici nu iubeşte,
numai sărmanul meu frate,
poetul;
toate lui i se întâmplă,
lui şi celei iubite;
nimeni nu trăieşte,
numai el singur,
nimeni nu plânge de foame
sau de mânie,
nimeni nu suferă-n versul lui
fiindcă nu poate
să-şi plătească chiria;
şi nimeni, în poezie,
nu-i zvârlit în stradă,
cu pături şi scaune,
iar în fabrici, de-asemeni,
nu se întâmplă nimic,
nimic nu se-ntâmplă,
se fac umbrele, pahare,
arme, locomotive
se extrag minerale,
scormonind infernul,
se face grevă,
soldaţii vin
şi trag,
trag în popor,
adică
în poezie;
dar fratele meu
poetul
e-ndrăgostit
ori suferă;
pentru că sentimentele lui
sunt marine,
iubeşte porturile îndepărtate,
pentru numele lor,
şi scrie despre oceane
pe care nu le cunoaşte;
el trece pe lângă viaţă
plină ca un ştiulete, de boabe,
fără să ştie,
să o dezghioace;
coboară şi suie
fără s-atingă pământul,
iar uneori
se simte foarte profund
şi tenebros;
e atât de imens
încât nu încape în sine însuşi;
se încurcă şi se descurcă,
se proclamă damnat,
de-abia îşi mai poartă crucea
tenebrelor;
socoate că-i deosebit
de întreaga lume;
mănâncă în fiece zi,
dar n-a văzut nicicând
un brutar,
nici n-a intrat în vreun sindicat
al brutarilor,
şi astfel sărmanul meu frate
devine obscur,
se suceşte, se răsuceşte
şi se socoate
interesant;
interesant,
acesta-i cuvântul.
Eu nu-s mai presus
decât fratele meu,
dar surâd,
pentru că merg pe străzi
şi singur eu nu exist;
viaţa curge,
ca toate fluviile,
Eu sunt singurul
invizibil;
nu-sînt umbre misterioase,
nu-i întuneric,
toată lumea-mi vorbeşte,
toţi vor să-mi povestească,
îmi spun despre rudele lor,
despre mizeriile lor
şi bucuriile lor;
toţi trec şi
toţi îmi spun câte ceva,
şi câte lucruri nu făptuiesc!
Despică lemne,
înalţă fire electrice,
frământă, până-n toiul nopţii,
pâinea de fiece zi;
cu un drug de fier
perforează pământul,
până-n adâncuri,
şi transformă fierul,
în chei şi zăvoare;
se urcă la cer şi poartă
scrisori, suspine, săruturi;
în orice poartă
e cineva,
cineva se naşte
sau mă aşteaptă cea pe care-o iubesc;
şi eu trec şi lucrurile toate
îmi poruncesc să le cânt;
Eu nu am vreme,
trebuie la toate să mă gândesc:
să mă-ntorc acasă,
s-alerg la partid..
Ce pot să fac?
Totul îmi porunceşte
să spun,
să cânt şi să cânt mereu.
Totul e plin
de visuri şi freamăt.
Viaţă-i o lacră
plină de cântec;
se deschide
şi-n zbor se iscă
un cârd,
de păsări
ce vor să-mi spună ceva
şi se lasă pe umerii mei.
Viaţa este o luptă,
ca un fluviu ce-naintează
şi oamenii
vor să îmi spună,
vor să îţi spună
pentru ce luptă
şi dacă mor,
pentru ce mor.
Iar eu trec şi nu aflu timp
pentr-atâta viaţă.
Eu vreau
că toţi să trăiască
în viaţa mea,
să cânte în cântecul meu.
Eu n-am importanţă,
Eu n-am timp
pentru chestiunile mele.
Noaptea şi ziua
trebuie să însemn ce se petrece
şi să nu uit pe nimeni.
E-adevărat că, deodată,
obosesc
şi privesc înspre stele,
mă-ntind în poiană. Trece
o gânganie ca o vioară;
pun palma
pe un sân gingaş
sau pe şoldul
celei pe care-o iubesc;
privesc catifeaua
întinsă
a nopţii tremurătoare
cu îngheţatele ei constelaţii.
Atunci
simt că-n sufletul meu se înalţă
valul misterelor.
Copilăria,
plânsul prin colţuri,
trista adolescenţă.
Şi vine somnul
şi dorm
ca un butuc.
Adorm,
de îndată,
cu stele sau fără stele,
cu dragostea sau fără dragostea mea.
Şi când mă scol,
noaptea s-a dus.
Strada s-a deşteptat
mai devreme ca mine:
merg la lucru
fete sărace;
pescarii se-ntorc
de la ocean;
minerii trec
în bocancii lor noi,
intrând în mină.
Totul trăieşte,
toţi trec,
toţi umblă grăbiţi.
Iar eu de-abia am vreme
să mă îmbrac,
trebuie să alerg:
nimeni nu poate
să treacă fără ca eu să ştiu
încotro merge şi ce
i s-a întâmplat.
Nu pot să trăiesc
fără viaţă,
să fiu om, fără om;
şi alerg, şi văd, şi aud,
şi cânt.
Stelele n-au
ce-mpărţi cu mine;
singurătatea nu are
nici floare, nici fruct.
Daţi-mi, pentru viaţă,
vieţile toate;
daţi-mi toată durerea
lumii întregi,
o voi preface-n speranţă.
Daţi-mi
bucuriile toate
chiar pe cele mai tainice,
căci, de n-ar fi aşa,
cum le-am afla?
Trebuie să le dezvălui.
Daţi-mi
lupta
de fiece zi,
căci ea este cântecul meu.
Şi astfel vom merge uniţi,
alături,
oamenii toţi:
cântecul meu îi uneşte,
cântecul omului invizibil
ce cântă cu oamenii toţi.

omul invizibil – Versuri.pro

Rappa - Omul Invizibil

Pablo Neruda - Omul Invizibil