Steleverzi - Ea Nu Avea Nume

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Acum ceva ani am cunoscut o fată, nu am cuvinte să o descriu, să-i spun povestea.
Ba da, am!
Ea n-avea nume, calcă discretă peste scuze, cu un secret pe umeri, și unu-ntins pe buze. Parcă sătulă de căutat un loc peste, zicea că e prea multă lume la mijloc și încă este. Am înnebunit de ea, să zic așa, o boală oarecare, într-un bar, am uitat care. Eram derbedeu și-am judecat în joaca mea că dânsa nu e genul meu… Dar cine mai era? Și m-a privit cu o putere de-mi strângea coastele, când cu gesturi mici străine îmi scria privirile, și chiar și-acum tremur, când vorbesc despre ea, că m-a mișcat doar cu un simplu: „Vino-ncoace!”. Vorbesc serios, am tremurat și o conturam firav fumând nervos. M-am așezat în fața ei la masă și-am zâmbit, am aprins o țigare, ca un om mare și am tușit, m-am prezentat și ea-mi zâmbi prin fum.
„Salut, sunt Octavian, habar nu am ce fac acum!”
Ea mi-a zis: „Eu sunt cine vrei tu, nu am nume, n-am adresă, nu trebuie să-mi știi numărul, noi ne știm dintotdeauna, nu-i nimic nou aici și sincer de nu-ți convine poți simplu să te ridici. Știi? Eu nu sunt o oarecare, nu sunt Ea, nu sunt mai rea, sunt un semn de întrebare dacă vrei, spune-mi așa! Poate-s doar o altă fată care te reține sau un înger care cade după o noapte-n pat la tine și știi, Octavian, mie nu-mi pasă ce-ți convine dar, după cum m-asculți mi-e clar că nu pleci fără mine de aici. Ar fi prea simplu să dispar, deci hai! Avem de prins un tramvai!” Și zile de rai interpretat trecură treptat prin pașii mei când aleile ei mă conduceau spre condei. Și multă lume mă întreabă, ce mă tot inspiră? Nu știu. Poate amintirea ei, că ea m-a învățat să scriu. Ea mi-a dat creionul șoptind: „Niciodată nu-i târziu, dragul meu.”
Și mi-a zis: „Scrie-mi o poezie, o să poți, oricât ar fi de greu.”
Da, sunt proști ce nu mă cred și se-ndoiesc de mâna mea, când eu stau și scriu crezând că mă citește undeva. Habar n-ai cine sunt și ce-mi poate pielea, de unde vin și unde plec mereu să-mi descarc durerea. Și de credeți că-s prea trist și mă cam plâng, stați cuminți! Habar n-aveți cât adevăr suflu prin dinți. Ea mi-a zis: „Scrie fără să te minți, știi, asta-ți e firea!”
Și d-aia-i supăr pe cei ce tot visează fericirea. Că ea a visat-o și mi-a povestit cum este și cum trecem mereu pe lângă, fără să ne pese, așa că le-am greșit pe toate-n viață, să le știu, să le-nțeleg, să le țin bine-n balanță. Orice ar fi să zâmbesc și pentru restu’! Nu e bine să te vadă cei-i iubiți, cum cedezi tu. Și de vrei să știi cum mă descurc și mă descarc, scriu poezii și mă chinui să fiu ascultat. În fine, mă-mpac că undeva, ea e mândră de ce fac. Muzica mea!
Noi nu ne-am despărțit niciodată, niciodată! Și am întâlnit-o ani de-a rândul în fiecare fată, în fiecare te iubesc sau nu mai știu ce. Cert e că e și-acum lângă mine și zâmbește și mă ține de mână când cânt, când scriu, când mă uit la ceas și e târziu, ea zice: „Nu e.”
Și nu mă culc că știu, ea mă atinge ca un înger păzitor, ea n-avea nume dar avea o-ntreagă lume-n dormitor. Ea m-a-nvățat să iubesc și m-a făcut bărbatul ce nu-mi visam să cresc. Mi-a arătat cu degetul unde tre’ să ajung și trecătorii din voi ce nu știau cine sunt. Și vezi, după mulți ani trecuți mă găsești azi aici, luptând cu morile de vânt, din cuvânt, ultimele frici. Conștient de ce pot și ce merit, cresc, încercând din răsputeri să nu te mai dezamăgesc, spun…
„Salut, sunt Octavian, habar nu ai ce sunt acum!”
Și îți zic: „Eu sunt cine vrei tu, nu am nume, n-am adresă, nu trebuie să-mi știi numărul, noi ne știm dintotdeauna, nu-i nimic nou aici și sincer de nu-ți convine poți simplu să te ridici. Știi? Eu nu sunt un oarecare, nu sunt el, părerea mea, sunt un semn de întrebare dacă vrei, spune-mi așa! Poate-s doar o altă voce care te reține, sau un înger care cade după o noapte-n gând cu tine și știi, dragul meu sau draga mea, mie nu-mi pasă ce-ți convine dar, după cum m-asculți mi-e clar că nu pleci fără mine de aici. Ar fi prea simplu să dispar, ar fi o glumă bună. Deci, mai stai, avem de așteptat un tramvai împreună…
Știi, ea n-avea nume, dar eu am!

Steleverzi - Maria Plânge

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ce-a fost în capul tău când ai scris asta, Octavian?
O zi și-o noapte, pleoape de plumb, agită ca gene,
Plapuma scut, descultă, desene, despică perdele!
Soare cu dinți, oraș cu colți și colțuri, alene,
Cu lenea-n ligamente și cornee, crapă perdele.
Aer metalic, vânt timid, agită gândul ei cumplit,
Că tot ce vede cu ochii-i cacealma, e doar iluzie
Și aluzie că lumea a murit și naște alta.
Maria plânge la balcon și patru morți în dormitor
Îi zac artistic pe covor.
Maria plânge și nimeni nu-i aduce o batistă curată
sau un paracetamol.
Maria plânge și-aia zici că dorm.
Merge-n bucătărie târând plapuma
Ca o bucată grea de carne, pune apă la fiert,
Face cafea, ochi plini de sare. Deschide frigiderul, doldora de sticle goale,
Borcane, pastile și supozitoare, nici urmă de mâncare.
Stomacul privește în gol,
„Cafea și portocale, un mic dejun de campion”, zice Maria căutând o cană.
„Nimic nu se compară cu o țigare și o cafea pe burtă goală”
Și nu găsea o ceașcă-n toată casa, așa că lua o halbă,
Turna cafeaua caldă și o porni spre cadă.
Pași de felină, zice „am nevoie de un duș rece”
Și mai sorbea din cofeină. Apa curată, baia mică și Maria se dezbracă într-o clipă.
E armă albă, ochi de ambră în oglinda ei murdară.
Gura calmă, mușcă buze, fruntea-n palmă, parcă-și cere scuze.
Calcă-n bătaia dușului, geamul deschis, orașu-ntins, culoarea tușului,
Șuvițe ude, frisoane, bătăi în tâmple ca pânsoane
Cu fluturi în stomac topiți și inima în dinți.
Maria mă întreabă iar,
Ce-a fost în capul tău când ai scris asta, Octavian?
4 ani, 4 morți, și-o grămadă de hoți.
Eu te-am uitat pe drumuri, fire roșii ca macii,
Când mi-am pierdut puterea de a te vedea cu alții.
Te simt și azi pierdută de mână cu toți ratații,
Goală pe la balcoane, boală, urdori, dor și sare,
Că dacă-i bine tre’ să doară
Și dacă doare dai mai tare, nu?
Încă mai fac gesturi simple, știi?
Dau cu părul și cert, când bate vântul-ncet,
Îi pun geaca pe umeri și o privesc neglijent.
Aprind țigara din țigară, și vorbesc despre tot!
Și simt cum timpul se pierde,
Știi că și timpul mai pierde?
Și simt că totu-i la loc,
Mai îngrop un domn,
Mai îngrop un vagabond!
Și mai aprind o țigare și mă trezesc obosit.
Parcă n-am gust, n-am foame!
Îmbrac femei cu patu-n care ele devin nimic și scriu prost ca un Procust de fiecare,
o mie de povești despre ratare și tu ești ultima încercare.
Asta-i sinceritatea care a strigat lupul,
Haita mea de gânduri lihnite ce mușcă vântul!
Viața-i frumoasă fără tine și cu asta basta,
Spune-mi tu femei care se bucură când aud asta.
O, tu, fată cuminte cu mii de fețe frumoase.
Doar tu mă ții minte, doar tu-mi ziceai „minte”,
doar tu plângeai mii de lacrimi.
Sfidai arta că plângeai ca nimeni alta, te operai
ca nimeni alta și spuneai ca nimeni alta doar nimicuri.
Mie dor de tine, și tu-mi spui că n-am de cine? „N-ai de cine!”
Casa ta avea mirosul ei de lume complicată,
dușuri reci și dușumeaua caldă și mă plimbam ca o pisică pe burlane,
mărunt, debusolat, cu somnul slab și o țigară-n colțul gurii
Și mă gândeam cum pleacă unii și nu privesc în urmă.
Ți-am gustat varul pielii, mi-am sărutat lumea pe gură,
Te-am pus în ochii mei și te-am ținut de mână,
Nemărginitele cărări, călăi ce duc la tine.
Patetic ca o poezie scrisă-n tren,
Te-am dezvelit și ți-am șoptit spre sânii goi,
Marie, asta e ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Tu
Erai națiunea mea,
Să nu te minți!
Am auzit
Că umblii cu bărbați
Căsătoriți. X2.
Azi, știi ce face somnul tău? Scuipă pastile,
Umple burtile cu monștri,
Tobleroanele cu foști,
Și nu-ți pare rău de tine.
Fiare fine,
Curbe line,
M**e iulie,
Carne vie,
Cine știe?
Unde te-ai pierdut, Maria?
4 ani,
4 morți
și-o grămadă de hoți.
4 ani,
4 morți
și-o grămadă de proști.
Ce-a fost în capul tău când ai scris asta, Octavian?
4 ani
4 morți
și-o grămadă de hoți.

octavian – Versuri.pro

Steleverzi - Ea Nu Avea Nume

Steleverzi - Maria Plânge