ocna – Versuri.pro

Cezar Bolliac - Ocna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Înconjurat de paznici, cu fiarele-n picioare,
Cu mâinile-n cătușe, de gât cu lanțul greu,
Un om frumos la față, în spasmuri, în fiare,
Aci cruntând la paznici, aci zâmbind la soare,
Căzu la gura ocnei chemând pe Dumnezeu.
Și o durere-ascunsă, durere sufletească,
Mustrarea, disperarea juca pe fața sa.
Își mai mărea în silă durerea cea trupească
Voind să mai aline, voind să liniștească
A sufletului rană ce nu se vindeca.
Se afunda în gânduri, sărea strigând: – „Maria!
Maria nu e moartă! ” Țintea un păzitor..
Se veselea pe clipă, uita atunci urgia,
Se azvârlea spre dânsul, și-n ochii-i bucuria
Râdea cum râde raza când scapă printre nor.
Ce bun ai fost tu, Doamne, când ai sădit iubirea!
Ce crud ai fost tu, Doamne, când moarte ai rostit!
Sau a plăcerii numai să fi avut simțirea,
Sau de dureri trecute să pierdem suvenirea,
Sau omul să nu știe deloc când a greșit!.
O, voi ce-aveți puterea să osândiți o vină!
Gândiți că l-astă vină al lumii Creator
Nu a prescris osânda? – Când sufletul suspină
Sub lovituri de cuget, a voastre munci alină
Durerea din năuntru – sunt balsam, sunt favor.
Din ghizdurile ocnei, pe funia sărată,
Pe funia ce duce pe oameni în tartar,
Legară osânditul în manta-i cea marcată
Și-l s*******ă-n gura cea neagră, fiorată,
Spre moartea inventată în timpul cel barbar.
Se învârtește roata și scripetele zboară
În văitări sinistre, avânt fiorător –
Ca cucuvaia nopții ce fâlfâie ușoară
Și țipă peste capul acelui ce-a să moară,
Se văietă pre capu-i cu glas îngrozitor.
Pe gâtul lung al ocnei s-exală infectate
Durerea, agonia, suspinuri și fiori.
Și oaspele s-afundă pe căi întunecate,
În râsetele-acelor făpturi denaturate
Ce s-au deprins la crime a fi executori.
Se mărginește gâtul și haosul se-ntinde,
Și oameni ca insecte, ca licurici lucesc
Cu focuri în spinare, cu fețele murinde,
Pe bolovani în trâmbe, pe stâncile sclipinde,
Pe munții cei de sare pe care se muncesc.
Se leagănă călușul și liliacul zboară,
Alunică ca umbră prin norii cei sărați,
Prin care osânditul, ce spaima îl doboară,
Se lasă în zăstimpuri, se strânge, se-nfioară
Încovoiat pre coardă cu perii ardicați!.
Are să meargă încă, căci fundul e departe!
Și cer și ziua lumii se văd albind ca stea,
Ce palidă și fixă în negure deșarte
Albește câteodată, ca steaua ce-și împarte
Și-ascunde-n cer schinteia când soare e sub e.
Locuitorii nopții cu fețele pălite,
Își lasă bolovanii și vin de-l înconjur;
Cu luminări în creștet, cu barbele zburlite,
Păroși pe brațe, piepturi, cu haine zdrențuite,
Buhavi de umezeală, dau roată împregiur,.
Clipind la luminare și mestecând tutunul,
Cu glasuri îngroșate urlară răgușit
Blestem și anateme, căci le furară bunul,
Căci le hrăpiră ziua, căci nu putea nici unul
Să vază la lumină pe cel ce-a mai venit.
Apoi târâră-n noapte și pe căluș legară
Un mort ce se umflase, un trup de vinovat.
– „Te du, bădiță, -i zise – în lume este vară,
E soare, e lumină. ” Câțiva îl sărutară
Și începu să țipe machina fiorat.
Optzeci erau la număr făpturile uitate,
Pe care omenirea la iad a osândit;
Optzeci pe care legea, creștina caritate,
Regenerarea țării și stricta echitate
A smuls de vii din lume și-n ocnă a pornit.
Optzeci mai rămăsese; optzeci era-n picioare.
Ceilalți gemeau în lacuri și fără ajutor.
Chema la dânșii moartea, scorbutul să-i doboare,
Cad reumatismul junghie, căci agonia doare,
Căci sunt aci pe viață, moartea e viața lor.
– „Vai mie! – striga-n limbă-l, bătându-se în sare
Și mai gonind năduful, un orb israelit –
Vai mie! dați-mi apă, că-mi este sete tare! ”
Și un creștin d-alături ce-și da a sa suflare
Îi spuse, dîndu-i mâna, că apa s-a sfârșit.
Se adunară-n noapte confrații în durere
Și smulseră cu grijă din cuiburile lor
Câte vreo două paie, ca singura avere
Ce ei posed în ocnă, și-n larga încăpere
Adăogară cuibul d-un nou locuitor.
Era bălai și june martirul ce venise
Și trase simpatia acelor ce-l zări.
– „Cum seamănă c-un frate ce am acasă! – zise
Un flăcăiandru ager ce umezeal-albise, –
Să fim noi frați de cruce cât ne-om mai chinui!.
Dar spune-ne, măi vere, ce vină așa mare
Făcut-ai tu în lume? Nu tăinui nimic,
C-aci e obiceiul să spuie fiecare
Păcatele-i din lume; și mie cum îmi pare
Tu nu ești hoț de codru; ai vrun păcat mai mic. ”.
Înfricoșata cale ce junele făcuse
Îi dase iar simțirea, și-n suvenirea lui
Părea că se strecoară procesul ce trecuse,
Durerea, fericirea și câte petrecuse:
– „Eu n-am hrăpit, măi frate, averea nimului.
Am fost crescut acasă în larg, în destulare;
Părinții mei cu cinste trăiau în satul lor.
Eram flăcău în horă, fruntaș cu stare mare,
Cu cal de călărie și alții de-nhămare;
Moștean, la părinți unul, trăiam un trai ușor.
Părinții biet, sărmanii, voiau să mă însoare;
Îmi tot spuneau de fete, dar nu-mi găseam pe plac.
Mă tot plimbam prin sate, mergeam la șezătoare,
Când văz odată o fată, ce-n ochii ei, ca-n soare,
Să cat nu fu putință. O văz aci și tac.
Mă tot codeam prin casă, spuneam la fete glume;
Mă dam pe lângă dânsa, dar nu-i puteam vorbi.
Roșea de-i prindeam ochii, sau mă striga pe nume
Fetițile zburdalnici! Ca ea frumoasă-n lume,
Și mândră și gingașă gândesc că n-a mai fi.
Cât vru să ias-afară fetița rumeoară,
Eu sai ș-o iau în brațe și parcă fu a mea.
O strâng și ea-mi răspunde. O iau la subțioară
Și fug, căci era mică, ca peana de ușoară;
Bătea sub țâță-i pieptul și gura îi ardea.
Ajung cu ea acasă ș-o bag la alde tata;
Aci o văzui bine și tare îmi plăcu.
– „Eu mi-am găsit nevastă. Vă place vouă fata?
Trimiteți la moș popa, că nunta este gata;
Să nu-ntrebați ce are și cine o făcu.”.
Mă sărutară-ndată părinții în urare
Și eu și cu Maria puparăm mâna lor.
D-aci apoi plecarăm, făcurăm nuntă mare,
Și strânserăm o plasă să vie-n desfătare;
Căci mândră l-era nora și june-al lor fecior.
Vreo două luni trecusem cu ea în căsnicie;
Când pe o lună plină ce peste noi plutea,
Ne desfătam sub cergă ascunși pe deal în vie
Și ne glumeam atâta, cu-atâta veselie,
Încât și luna pare cu drag că ne privea.
Dar somnul câteodată aduce grele vise!
Într-însul necuratul își joacă ooada sa!
Se vede că norase și nimeni nu simțise;
Căci ploaia nu-ncepuse, dar trăsnetul izbise
Un nuc bătrân în preajmă, și câinele lătra.
Mie-mi păru deodată Maria spăriată
Că strigă, și la dânsa se dă un lup turbat.
Apuc în zăpăcire securea rezemată
De căpătâiul nostru, izbesc pe biata fată
Care dormea în pace. O dată a țipat!.. ”.
Aci s-opri voinicul și perii-i se zburliră,
Și cearcăne de sânge rotiră ochii săi,
Și dinții îi scrâșniră, și mușchii tresăriră,
Și spume de balaur pe gura lui ieșiră,
Și nările-i deschise zvârlea în toți văpăi.
Telega, 1843, septembrie 6

Radu Gyr - Mureșan

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Făcuse-un cântec aspru și zbârlit
ca o spinare de mistreț roșcată.
Un cântec pentru munți, pentru granit
și pentru Țara lui încrâncenată.
L-au prins pe răzvrătitul cântăreț
Și l-au târât în ocnă și ocară.
Dar cântecul lui, gol și pădureț,
precum un sfânt umbla, desculț, prin țară.
Sărea cu mierlele prin carpeni și prin nuci,
fierbea cu apele în scocul morii.
Neamul își făcea din el opinci, măciuci
și basamac și praștii și prigorii.
Murea în ocnă vânătul poet,
dar lângă drugi și lacăte, afară,
paznicii crunți șopteau și ei, încet,
cântecul celui ce trăgea să moară.

Florența Albu - Amiaza - II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Guști sarea propriilor buze
guști săruturi marine
cuvintele – ocnă.
Amiază toridă și norii europeni
evii secretă miere;
norocul nostru
sarea cea de toate zilele!.
Trupuri plăvane
tainul de sare
lins cu iubire –.
perechile sfințite intră
astfel în jug –
o, fidelități pământene.
Florența Albu – Anno Domini (Cartea Românească – 1991)

Tudor Arghezi - Pui de Gai

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În ceață groasă
Carul se-ntorcea acasă.
Întuneric beznă.
Nu se vedea până la gleznă.
Caii mergeau din obicei,
Unde, nu știau nici ei.
Hamurile nu mai știau ce mină,
Iepile sau mințile de țărână.
Nu se mai vedea la nimic luminile,
Dar treaba era gata. Omul și fata.
Vândură toate găinile.
Doamne! parc-au dat cu oiștea în niște zid.
Iepile s-au împleticit.
Cinci oameni de cositor, cu un cuțit
Măruntaiele și buzunarul omului le-au scotocit,
Și, nevăzută față s-a strecurat în pâcla stătătoare
Și a orbăcăit, târâș ca o lipitoare
Pe dihania nopții, vreme lungă,
Până ce i-a fost sorocit, unde să ajungă.
-„Oameni buni!” În strungăreața ușii
Mâna fetei se lovi de mâna mătușii.
Mătușa, cine-o fi fost, o băgă în odaie,
Și fata povesti, la vatră, într-un crâmpei de văpaie,
Că veneau de la târg, că le-au ieșit în drum hoții
Și că ea scăpase pe dindărătul roții.
-„Fetico, stai colea cu Dumnezeu, și
Lângă fata mea te-i hodini”.
Avea și mătușa o fată
Despieptănată,
Și câteși trele femeile s-au suit în pat
Și s-au culcat:
Întâi, cele două fete,
Fata babii la părete.
Și baba desfăcu un cojoc
Și cuprinse fața noastră la mijloc.
Într-un răstimp, baba
Întinse l***. Fața ei sforăia. Bun!
Și părea că și fata străină doarme tun.
Într-alt timp, se auzi un ciocănit,
Cinci oameni de plumb au venit
Și au șoptit
Că se întorc mofluzi la han. Că omul ce-l beliseră pe drum n-avea la el un ban. -„Mai tacă-ți gura și uită-te-ncoa:
E fata lui și banii îs la ea!”
Răspunse baba, arătându-i pătu:
-„Ai să te duci și tu, fetică, după tac’tu!”
Și baba se linse pe buze.
Cu pofta de sânge a unei mite lehuze.
Ați înțeles cu toții
Că baba era gazdă și ceilalți erau hoții.
Toți chitiră să bage fata-n beci
Și să-i facă de ducă, așa, ca la berbeci,
Și să o puie pe jar.
Dar nu era bine să miroasă-n toiul nopții a grătar.
Mai bine, bucată cu bucată,
Să fie aruncată. Dar, vorba lui Terchea-Berchea,
Fata trăsese cu urechea.
Se strecura pe lângă fața mătușii,
Ce dorea ca dușii
De pe lume, și-i lua locul încet.
Atunci, pe-ntuneric, berechet,
Bretele, mâinile, degetele, hoții, baba
Înăbușiră fața lor, o târâră-n beci, degeaba,
Pe când fata noastră, fugi, pe ceață,
Până se făcu dimineața.
Baba miorlăie acum după față-n închisoare,
Și hoațele de la femei o scuipă și o târnuie.
Tâlharii taie-n ocnă sare.
Și capul lor cârciumarul Cârnu e.

Tomas Transtromer - Iată O Imagine Întunecată

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Iată o imagine întunecată. / Sărăcie revopsită, / flori în haine de ocnă. →

Vasile Alecsandri - Jianul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

N-ați auzit de-un Jian,
De-un Jian, de-un oltean,
De-un hoț de căpitan
Care umblă prin păduri
Cu doisprezece panduri,
Cu ghiebe și cu poturi?
El ia miei de la ciobani,
Armăsari de la mocani,
Fără plată, fără bani!
Și pândește la strâmtori
De despoaie negustori,
Și tot prinde la boieri
De-i curăță de averi!
Toți de dânsul că fugeau,
Toți de el se jeluiau
La domnul, la Caragea.
Domnul potera-adună,
După hoț el o mână.
Iar Jianu-nțelegând
Cele ce-i treceau prin gând
Se-ndruma spre Olt fugând.
Când la Olt, Oltu-i umflat,
Că la munte l-a plouat:
„Măi române, măi podar,
Trage podișca de car
Să mă treci la cela mal
Cu viteazul ist de cal.
Trage podul mai de-a drept
Pân’ nu-ți pun un glonte-n piept,
Nu-mi fii dușman și-mi fii frate
De nu vrei un glonte-n spate.”
Dar podarul se gândea
Și cu lene se-ntindea.
Dacă vedea și vedea,
Jian rostul nu-și pierdea.
El se aruncă înot
Cu suflet, cu cal, cu tot.
Călu-n apă se luptă,
Iar Jianul cuvântă:
„Decât să mă rog de prost
Ca să deie podu-n rost,
Mai bine cu murgu-not
Că și el e pui de Olt.
Decât să mă căciulesc,
Mai bine să haiducesc!
Hai, voinice murguleț,
Nu mai face părul creț,
Hai la Slatina-n județ,
Unde gazda ne-om afla
Ș-amândoi ne-om răsufla!”
Când la gazdă el sosea,
Ce vedea și ce-auzea?
Potera gazda lega,
De Jian o întreba.
„Haide iar, murgule, hai,
Hai la munte sus, pe plai,
Să scăpăm de chiu, de vai!”
Fugea murgul cât fugea,
Dar potera-l ajungea,
Pe Jianu mi-l prindea
Și-l ducea la Caragea.
Vai! sărmanul voinicel!
Sărăcuț, amar de el!
Căci pe loc mi-l judecară,
Cu lanțuri mi-l încărcară
Și-n ocnă mi-l aruncară.