Nu vrei să te uiți, nu iubești?
Nebunule, ce frumos ești!
Că nu pot zbura, ce folos,
Fiind aripată-n povești.
Vin cețuri pe ochi, cadă fulgi,
Șterg lucruri și fețe în cale,
Și doar înroșitul tău giulgi,
Doar giulgiul pe guler te are.

Cum spulberă simpla-ncercare,
Venise spre mine, râzând,
De-o lene-mblânzită pe rând.
Mânii mele-oferind sărutare.
Și ghicite priviri
De timp învechite
Mă priveau pe sub gene uimite..
Zece ani de strigate muriri,
Toate nopțile nedormite
Eu le-am pus în cuvinte cu rost
Și i-am spus: “În zadar te mai cuget,
Ai plecat și-atunci iarăși mi-a fost
Și pustiu, și lumină în suflet.
* * *
Regăsitoare-nchipuire
În ochii cenușii și moi.
În simpla mea nenorocire
Amar vă amintesc pe voi.
Prizonier cu mâini ferice,
Pe malul Nevei, stâng și mut,
Contemporanul meu, aice,
S-a întâmplat precum ați vrut.
Tu, ce mi-ai ordonat: “Hai, pleacă,
Ucide-ți dragostea, te du! ”
Și eu sunt cea care încearcă,
Dar sângele îmi spune: “Nu! ”
Iar de-oi muri, hai, spune-mi, cine
Vă va mai scrie poezii?
Cine sunând va mai susține
Nespuse încă psalmodii?.