SORESCU:
Iau calașnicovu-n mână, man, scârbit de sistem,
Constat că ăștia-s meniți să ne-aducă la sapă de lemn,
Sap în istorie: martiri ce-au îndurat cu inima curată,
Pierduți de glorie, căutând credința de altă dată,
Unde-s, Tată? unde-s fiii Tăi?..”trosc”
Loviți de vremuri grele-n cuget, nu-i mai recunosc,
Privesc în jur, tăcând, mirându-mă, cum oare,
Pentru niște hârtii și țoale-s în stare să-și calce pe onoare,
Și doare, că în noapte aud suflete plângând,
Văzând cum fiii săi nepăsători pătează ăst’ pământ sfânt,
Și duc o luptă grea cu mine, când banu-i ochiu’ dracului,
Tentația-i mare, mă țin tare c-am sângele dacului,
A început sfârșitu’, și tu nu-ți dai seama că timpu’,
Nu te-așteaptă, te trezești nerecunoscându-ți chipu’,
Văd cum frați și surori pleacă afară și doare, coane,
Să nu poți sta în țara ta din cauză că mori de foame
Văd cum suflete de oameni mănâncă din tomberoane,
Și-alții la 20 de ani încă sug din biberoane,
Toți vor s-ajungă sus, la cireașa de pe tort,
Alergând linii, man, mai ceva ca Usain Bolt,
Vreau să văd jos toți hoții, să le împart picioare-n bot
Că la cât am tras pe coate, nu vreau să mă doară-n cot
Și nu mă vând orice ar fi, dacă pic azi, în ziua de mâine,
Mă ridic din cenușă, strigând: „Deșteaptă-te, române!”