multimea – Versuri.pro

Cecilia Meireles - Mulțime

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mai ca undele oceanului
și mai ca norii înaltelor vânturi,
curge mulțimea.
Mai ca focul între uscăciuni,
lunecă luminoase, fluturânde, vălurite
vestminte,
val după val,
cu falduri, șireturi și vârfuri clătinate
de împestrițate turbane.
Încotro se îndreaptă acești pași grăbiți, Bhai?
Spre ce tâlnire? Spre ce chemare?
Spre care locuri? Spre care țel?
Iar noi, Bhai, ce păream a sta pe loc,
oare nu vom fi fiind și noi în mișcare,
în tumult, în grabă și fugă, Bhai,
ecunoscând motivul, nici menirea,
tot mai departe,
precum apa, precum norul, precum focul?
Cine ne-așteaptă, Bhai,
cine ne-o da alinare, cine ne-o da adăpost,
cine ne-o trece pe noi orbii,
pe noi năucii și rătăciții,
prin zidul timpului?

Ilarie Voronca - Mulțime, Tu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

M-am oprit în porturi cu scrâșnetul de spume al ancorelor,
Am pipăit nesigur aerul ca o frunză care-și înalță timid umărul la începutul de primăvară,
Am stat lângă podurile care continuau să cânte în schele
Ca o râmă tăiată în atâtea bucăți și totuși zvârcolindu-se.
Am trecut într-o amiază perpetuă fără umbră
Și în inima mea a sunat nesecătuit versul ca o pungă a lui Fortunati,
Am stat cu vânzătorul ambulant în ceainăriile aburite,
Am plâns sau am cântat o dată cu parcurile devastate.
Mulțime, tu, ca și o maree m-ai reprimit, m-ai aruncat,
În teascurile tale singuratecul ca o strălucire în cărbune,
Și am știut prin dunga tăiată în adâncime de un naufragiu,
Glasul meu care face în tine unde din ce în ce mai mari.
Noaptea am ascultat în tâmple huruitul de lanțuri al sângelui,
Până când corabia capului se va libera dintr-o dată,
Și va trece cu încărcătura de tristeți, de regrete,
Prin marile perdele ude ale pământului.
Și tu, mulțime, neînduplecato: îmi vei putea spinteca ochiul
Ca pe o pipotă de pasăre în care mălaiul e cald încă,
Și vei putea găsi înăuntru munții și țările și oceanele,
Toate vizuinile care s-au suprapus ca-ntr-o lanternă magică.
Dar oare oasele mele nu vor aui ca niște scoici
Pline de țipetele de foame, de înfrângeri, pline
De soarele sărat infiltrat prin nisip,
De ghețarii lunecând în tăcere spre corăbiile somnului?.
Vei fi lângă mine, mulțime sălbatecă, triumfătoare,
Și chiar în lumina care-mi va putrezi în carne,
Vei trece încă o dată prin mine cu orașele, cu abatoarele tale,
Vei smulge cântecul meu ca dintr-o hârcă un dinte de aur.
Și îți vei spune: astea sunt zilele transformate-n calcar,
Și astea buruienile care au devenit încheieturi și glande,
Undeva în fund va fi o după-amiază
Cu o fereastră și un obraz lipit ca o ploaie de geam.
Și vei pricepe? Nicio unealtă nu mi-a ucis destinul
Vocala mea a fost în palatul sonor ca și în cocioaba umilă,
Am trecut pretutindeni cu inima mea ca o colivie
În care pasărea tristă a poemului cânta singură.

Nichita Stănescu - Mulțimea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fiecare se simte asigurat de singurătatea lui.
Între asigurații de singurătatea lor
se ciocnesc pahare, se pupă obraze,
se dăruiesc flori,
moartea unei plante devine cadou de sărbătoare,
până când mă și întreb dacă zeul
la sărbătoarea lui
nu-i dăruiește zeiței capul meu
ca pe o floare retezată
și moartea mea
ca pe o amintire de neuitat.