Moartea artiștilor – Versuri.pro

Charles Baudelaire - Moartea Artiștilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De câte să scutur din clopoței, râzând,
Și să-ți sărut obrazul ursuz, caricatură?
Spre-a-mi săgeta idealul, cu mistica-i natură,
Din tolba-mi câte suliți voi mai avea de frânt?
Da, spiritele noastre vor complota oricând
Și vom dărâma cu sigur nu doar o armatură
Până-a nu da cu ochii de marea Creatură.
Cu pofta-i infernală, suspin în noi iscând.
Unii nu știu ce Idol îi poartă și cășună,
Dar sculptorii aceștia damnați, stigmatizați,
Ce merg izbindu-și pieptul și fruntea cu nesaț,
Mai speră, tenebroasă și stranie fortună,
Ca Moartea, preschimbată-ntr-un soare arzător
Să risipească floarea din creierele lor.

Cosmin Vaman - Bocitorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Muzicienii de azi
Sunt prea comerciali
Nu pot să-i suport
Pentru mine un artist
Este bun numai dacă
Este un artist mort.
De fapt nu-i de-ajuns
Nu sunt un om care ia lucrurile așa de ușor
Ca să fie bun, un artist când moare
Tre’ să apară cât mai mult la televizor.
Nu vreau să-i văd în concerte
Prefer să le fiu bocitor
Pe youtube să-i ascult pe toți
Îmi e mult mai ușor.
Imediat ce apar la știri, merg pe net și îi descarc pe toți
Am impresia că și cântă
Mai cu viață
Atunci când sunt morți.
Ca să ai cât mai mult succes
Trebe și să știi să mori
Să fii discutat
La OTV de cât mai multe ori.
Michael Jackson ascult cam de-un an, Mădălina de doi
Și mai este un lucru pe care-ar trebui să îl știți și voi
Sunt cei mai buni, cei mai talentați de ei nu poți să te-atingi
Iar cei mai tari artiști apar doar la știrile de la ora cinci.
Cântecul ăsta se termină, acum credeți că e prost, dar va fi bun când voi muri
V-aș cânta mai mult
Dar mă grăbesc să ascult
Toate albumele lui Steve Jobs și Muammar Ghaddafi

Fuego Paul Surugiu - Se Duc Artiștii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Se duc, ne părăsesc artiștii,
Acoperiți de mari cununi,
Se duc și veselii, și triștii
Se duc artiștii cei mai buni.

Refren:
Văzându-i, în sfârșit, în voie,
A spus, din slavă, Dumnezeu:
„Voi de n-aveți de ei nevoie,
Îi iau la mine-n ceruri eu.”

Crezând în marea dimineață,
Se duc artiștii-n necuprins.
S-au agățat mai mult de viață,
Dar și de moarte s-au fost prins.

Refren:
Văzându-i, în sfârșit, în voie,
A spus din slavă Dumnezeu:
„Voi de n-aveți de ei nevoie,
Îi iau la mine-n ceruri eu.”

Se duc artiștii-n altă soarte,
Se duc săraci și princiari,
Jeliți târziu, abia în moarte,
Se duc artiștii cei mai mari.

Refren:
Văzându-i, în sfârșit, în moarte,
A spus cu slavă Dumnezeu:
„Voi de n-aveți de ei nevoie,
Îi iau la mine-n ceruri eu.”

Se recită:
Mai suntem dezbinați,
Mai suntem dezbinați.
Păcat mai vechi la frați!
Voi cum vă împăcați,
Voi cum va împăcați,
Voi, cei în cer plecați?!

Adrian Păunescu - Zdrobirea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Vai, ți se duc poeții, Românie,
Și tu cu asta zilnic te înveți,
Nici limba ta poporul n-o mai știe,
Pe scenă nu e loc de cântăreți.
Suntem bolnavi cu toții, tristă țară,
O molimă prin suflete trecu
Și moartea cântăreților omoară
Bolnavul cântec, care ești chiar tu.
Ion și Doina ți se sting în brațe,
Ei, care te-au iubit fără sfârșit,
Și n-au putut de tine să agațe
Nici sufletul ce brusc i-a părăsit.
Veniseră la vatra strămoșească
Spre a se pricopsi în București,
Puterea ta prin cântec s-o sporească
Și tu să fii mai mare decât ești.
Și pătimeau jigniți de lipsa pâinii
Și-a scenei care li se cuvenea,
Și i-au lătrat în București toți câinii
Și-au dat în el, și au lovit în ea.
Bărbosul dac, incendiat de jale,
Cânta și când vorbea la telefon,
El însuși rob al muzicilor sale
Și fiu al celui de la Stupea: Ion.
Și nicăieri n-a fost atâta moarte
Și-atâta viață ca-n cântarea lui,
Și, iată, instrumentele sunt sparte
Și nici o amintire-ntreagă nu-i.
Un geniu moare în deceniul cinic
În care din artiști se face terci,
Deces spiritual, nu numai clinic,
A-l recompune în zadar încerci.
Și alerga din om în om artistul,
Să-și facă scena pentru mai târziu,
Abia eliberat de anticristul
Cu care parcă a avut pariu.
Și iată-l zob la mai puțin de-o oră
De noi și de speranță, orișicât,
Și iarba arsă încă mai imploră
Acele roți ce-n moarte l-au târât.
Și unde-s, Doamne, nopțile acelea,
În care el cânta și eu scriam
Și-mi furnica prin murmur toată pielea
Și ne simțeam o țară și un neam.
Și-acum îngenunchez să scriu această
Poveste-adevărată despre ea,
Iubire sfântă care nu mai este
Și n-o credeam atuncea când era.
Că n-am știut pe nimenea în viață
Atât de plin de patimi și idei
Pentru-a Unirii cauză măreață,
Precum a fost femeia-ntre femei.
Și-atunci, când mie mi-a fost greu pe lume,
Ea n-a mai fost femeie, ci bărbat
Și vocea ei cu irizări postume
În fața țării-ntregi m-a apărat.
Și ce iubea, iubea fără contracte
Și nu ura, și nu râvnea nimic
Și vraja frumuseții ei abstracte
Făcea și bustul Venerei pitic.
Se pregătiseră de viață lungă,
Voiau covoare, mobilă, oglinzi,
Și Doina mă ruga mereu s-ajungă
În Maramureș, vremea de colinzi.
Și când a fost să fiu din nou în luptă
Ei drum de-un continent au străbătut
Și în iubirea lor neîntreruptă
Mi-au fost duhovnic, și curaj, și scut.
Și au cântat alăturea de mine,
În Doliul meu, spre ajutorul meu,
Și, Doamne, nici acum să cred nu-mi vine,
Acela le-a fost ultimul turneu.
Îți mor prea grabnic, țară, cântăreții,
Că i-ai lăsat pe drumuri, fără rost,
Și nu-i mai întărește gustul vieții
Și nu-ți mai sunt utili precum ți-au fost.
Nu sunt perfecți și n-au imunitate,
Sunt omorâți, și eu în mod divers,
Dar fără ei nu este libertate
Și nu există țară fără vers.
Ion și Doina s-au întors acasă,
În jalea Basarabiei întregi,
Și-am fost indiferenți și nu ne pasă
Și-am așteptat, ca să-i susținem, legi.
Și iarăși prea târziu poporul plânge
Și când erau în viață îi uita
Și nu-i nevoie să plătim cu sânge
O casă pentru el și pentru ea.
Nu vă e milă? Nu vă e rușine?
Nu regretați? Nu vă simțiți mărunți?
Nu-i este frică mâinii să se-nchine?
Priviți ștampila de pe-acele frunți.
Nu-i nimeni vinovat de întâmplare,
Viteza nu-i un lucru să-l dezbați
Și totuși, pentru graba lor cea mare
Spre o himeră, suntem vinovați.
La mine-n suflet ca un turn mă nărui
Și simt că mă zdrobesc și eu pe roți,
Toți vinovați de moartea orișicărui
Și fiecare vinovat de toți.
Dintr-un infern în altul trecem, iată,
Venim din rău, prea rău, în foarte rău,
Simbolică-i șoseaua degradată
De către București spre Chișinău.
Mor cântăreții, sunt trimiși să moară,
Pentru Unirea soartei românești,
Dar dacă ei nu mai există, țară,
Pe cine, tu, cu cine mai unești?.
Să nu rămână două maluri goale
Ale aceluiași fatidic Prut,
Sub obsesive dangăte de jale
Ce pentru Ion și Doina au bătut.
Și până luni, în fiecare vineri,
Tu, Doamne, ia-ne zile și, în schimb,
Redă-le, celor morți atât de tineri,
Pentru o altă viață, niște timp.
Să nu rămânem două cimitire
Călătorind printr-un pustiu senin,
Dă, Doamne, țării cântec și iubire
Și înviază morții ei. Amin.