mituri persane – Versuri.pro

Firdousi - 99 (103) Kei Kavus Sohrab Fu Ucis de Rostam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Își legară încă o dată telegarii între stânci,
și tot răul lor purcese-a se-mplini. Când soarta rea
își arată dușmănia, chiar și cremenea atunci
se înmoaie precum ceara. Și-ncepură-a se lupta
și mi se-nșfăcară iarăși unul pe-altul de curea.
Ai fi zis că însuși cerul cel măreț în acea zi
nimici puterea mâinii peste seamă a lui Sohrab.
Mâniat, Rostam întinse mâinile și înhăță
capul, brațele acestui crocodil înverșunat,
și-i încovoie spinarea tânărului pahlivan.
Ceasul morții îi sosise lui Sohrab, și trupul său
n-avea pic de vlagă-n vine. Rostam, ca un leu turbat,
îl izbi-n țărână; însă știind că Sohrab n-o sta
multă vreme subt el, trase iute dintru teaca sa
spada și străpunse pieptul leului cel temător.
Ori de câte ori de sânge vei simți că ești setos
și-ți vei pângări jungherul lucitor, ursita rea,
ea la rându-i pizmui-va sângele din trupul tău,
și fiece fir din perii tăi se va schimba-n jungher!
Sohrab răsucit mai scoase un oftat adânc simțind
că mult n-o să mai gândească nici la bine, nici la rău.
Spre Rostam grăi: „Aceasta-i numai din greșeala mea;
și doar neagra mea ursită-n mână cheia ți-a-nmânat
de la poarta morții mele. De-asta nici o vină n-ai;
numai bolta cea albastră-a cerului m-a înălțat
și de tânăr mă doboară. Tinerețea mea va fi
pentru gloată o pricină de batjocură și râs,
fiindcă nalta mea statură, astfel fu zvârlită-n colb.
Mi-a spus maică-mea anume după care semne doar
recunoaște-voi pe tata, și-acest simțământ duios
pentru el, m-a dus la moarte. L-am cătat, să-l văd la chip,
viața mi-am jertfit în dorul de-al găsi pe tata. Vai!
truda mea a fost de-a surda! Acum chiar de te-ai schimba
într-un peștișor din mare, chiar de-ai să te-ascunzi precum
noaptea-n vălul ei de bezne, și chiar stea de vei fugi
în puzderia de stele, Soarele strălucitor
îl va smulge de pe lume tata și m-o răzbuna
crud pe tine, când vedea-va cărămida că mi-i pat,
patul pentru vecinicie! Unul dintre cei aleși,
dintre cei semeți războinici dovedi-va lui Rostam
cum i-a fost ucis feciorul și-n țărână azvârlit,
ca o zdreanță, când pe tata-n lumea-ntreagă și-l căta”
L-ascultă Rostam și capul i se tulbură, din ochi
lumea îi pieri ca-n pâclă, trupul său slăbi încet,
vlaga-n vine i se stinse, la pământ se prăbuși,
mintea-l părăsi.. Pe urmă când se-aduse în simțiri,
scoase-un răcnet de durere și în deznădejdea lui
întrebă voinicul: „Spune cam ce semne-avea Rostam?
Fie numele să-i piară dintre numele-ălor mari!
Căci eu sunt Rostam! Pieri-mi-ar numele, ca bietul Zal
al lui Sam să se așeze-n colb să plângă moartea mea!”.
Notă informativă:
Zal- Adică Destan, taica-său.
Răcnete stârni din pieptu-i, sânge-n vine-i clocoti,
și din cap își smulse părul și boci. Și când Sohrab
îl văzu în starea asta pe Rostam, se prăbuși
în leșin pierzând simțirea; și gemu: „Dacă-i așa,
dacă ești Rostam, tu însuți nebunește m-ai ucis,
îmbătat de firea-ți crudă. Vrut-am eu în fel și chip
pașnic să te-aduc la pace, dar în tine n-am găsit
nici o umbră de pornire spre ceva duios. Acum
platoșa-mi dezleagă-ndată, vezi-mi trupul dezgolit
cum lucește.. Când la poartă răsunară trâmbițe,
maică-mea dădu năvală cu obrajii-mpurpurați
de al lacrimilor sânge. Inima-i se strânse-n piept
doar la gândul despărțirii, și-mi legă aici pe braț
un onix:
E-o amintire, zise, de la tatăl tău;
Să-l păstrezi și-adu-ți aminte de el când va fi sosit
vremea de folos să-ți fie.
Dar, vezi, nu mi-a folosit
decât prea târziu, căci lupta avu loc fiul, vai!
a pierit aici subt ochii părintești..
Atunci Rostam
platoșa descopciindu-i, își văzu onixul vechi;
haine de pe trup rupându-și, sfâșâindu-și pieptul gol:
„O, tu, cel răpus de mâna-mi! Tu, cel care ești vestit
în atâtea țări și neamuri!” Scoase bocete prelungi,
păru-și smulse, și pe creştet pulbere își presără,
își scăldă obrajii-n lacrimi. Și Sohrab îi spune: „Nu,
nici un leac nu mai ajută, nu mai lăcrima de-acum!
La ce-ți mai slujește, oare, singur dacă te omori?
Ceea ce acum e faptă, trebuia înfăptuit..”
Când strălucitorul Astru părăsi boltitul cer,
fără ca Rostam să vină-n tabără de prin deșert,
douăzeci de mari războinici veghetori porniră-n trap
să mai vadă ce se-ntâmplă pe cel câmp de înfruntări.
și găsiră în picioare cei doi cai mânjiți de colb,
iar despre Rostam nici urmă.. Și văzând că bravul lor
cel cu trup cât elefantul nu-i în scări pe telegar,
nici pe câmpul răzbunării, mort de-acuma l-au crezut;
și-atunci capetele-acestor mai-mari tulburatu-s-au.
Se zoriră pe Kei Kavus să-l vestească năpristan
căci de astăzi al puterii tron pierdut-a pe Rostam.
Toată oastea scoase-un răcnet, lumea-ntreagă amuți.
Kavus porunci să sune trimbițele și prelung
tâmpinele duruiră, și Tus, capu-ntregii oști,
lângă tron veni și șahul zise către-ai săi viteji:
„Grabnic plece o cămilă spre cel loc însângerat,
pentru-a ști ce săvârșit-a Sohrab; căci va trebui
crunt să plângem noi Iranul, dacă s-o adeveri
vestea-aceasta-ntunecată. Cine dintre voi, persani,
va-ndrăzni să deie pieptul cu Sohrab, dacă Rostam
este mort? Atunci, olaltă, trebui-va pe Sohrab
să-l izbim, ca niciodată să nu mai răsară viu
pe-acest câmp de bătălie!”.
Zgomote când auzi
de prin tabără, acestea zise Sohrab lui Rostam:
„Viața-mi când acum se duce, soarta s-o schimba la tiurci;
dovedește-mi duioșie și împiedică-l pe șah
împotriva lor să-și mâne oastea mare, căci vei ști:
dar încrederea în mine la război i-a ațâțat
de-au pornit peste hotare să ajungă în Iran.
Multă vreme le-am spus vorbe minunate și le-am dat
tuturor nădejdi depline că avea-vor tot ce vor.
Cum puteam să știu atuncea, o, slăvitule viteaz,
că de-a tatălui meu mână voi pieri..? Neliniștiți
nu ar trebui să fie la întoarcere; spre tiurci
zvârle-ți doar priviri blajine. Peste tot pe unde-am fost,
din această cetățuie un ostatic am ținut,
bravul ce l-am prins în lațul azvârlitului arcan.
I-am pus grabnic întrebarea cum să mi te recunosc,
căci icoana ta naintea ochilor îmi strălucea;
însă gura lui într-una n-a-ndrugat decât minciuni,
dar a lui este greșeala că un loc ce-i hărăzii
gol rămase; cuvântarea-i visul mi l-a spulberat,
și a zilei strălucire pentru mine s-a cernit.
Cercetează-i pe iranieni și-ntre ei îl vei afla,
și nu-ți pese dacă viața-i smulsă-o fi din rădăcini.
Semnele pe care mama mi le-a arătat cândva,
le-am văzut însă crezare ochilor eu nu le-am dat.
Soarta scrisă mi-i pe creștet și a trebuit să mor
de-a părintelui meu mână. Ca un fulger am venit
și mă risipesc ca vântul; poate că te-oi întâlni
fericit acolo-n ceruri..”
Lui Rostam de-atâta chin
îi pierise răsuflarea; inima-și simți arzând,
ochii i-notau în lacrimi; iute-ncălecă pe Rakș
cel cu fulgerul asemeni. Pieptul plin de sânge-aprins,
zguduit de-adânci suspine, merse-n fața taberei,
și amar striga sărmanul covârșit în cugetu-i
de durere și de zbucium și de ceea ce făcu..
Notă informativă :.
cei hărăzii gol rămase – Adică e vina lui Hedjir că nu
s-a bucurat de binefacerile promise de Sohrab,
dacă i l-ar fi arătat pe tatăl său, Rostam.
Când oștenii îl văzură, își plecară fruntea-n colb;
Cerului îi mulțumiră că Rostam se-ntoarse viu
din cel câmp de înfruntare; dar văzându-i colbuit
capul, sfâșiat veșmântul, pieptul gol și-nsângerat,
laolaltă-l întrebară ce anume s-a-ntâmplat
și ce-i tulbură atâta inima. Le povesti
despre groaznica-ntâmplare și de mândrul său fecior
doborât de el.. Atuncea el și oastea-i la un loc
izbucniră într-un jalet și iar mintea-l părăsi
pe Rostam. Acesta spuse celor căpetenii mari:
„Zice-s-ar că mie astăzi îmi lipsește duh și trup.
Bine-ar fi din voi nici unul să nu-i bată pe cei tiurci,
că-i destul de mare răul săvârșit de mine azi.”
Zevare veni aproape de Rostam, având pe el
zdrențe de veșminte rupte, pieptu-n unghii sfâșiat.
Când Rostam pe al său frate-l văzu astfel, îngână
tot ce-i glăsuise fiul doborât, adăugând:
„Rău mă căinez de fapta-mi, mă adastă-osândă grea.
Eu, nemernicul, bătrânul, am ucis odrasla mea;
smuls-am trunchi și rădăcină cu acest măreț vlăstar.
Pieptu-i însu-mi despicat-am. Iar încovoiatul Cer
va să-l plângă pe vecie.” și-i trimise lui Human
o poruncă „De-acum spada răzbunării-n teaca ei
să rămână. Peste oaste căpetenie-ai rămas,
grijă ai de ea și ochii nu-i închide nici în somn.
Cât privește despre mine, nu vreau să te mai înfrunt,
și de astăzi înainte nici nu vreau să te mai văd:
tu ascuns-ai adevărul lui Sohrab, feciorul meu,
fiindcă rea iți este firea; cu un fier încins în foc
sufletul mi-ai ars și ochii!”
Pahlivanul Tahamtan
zise fratelui acestea: „O, războinice vestit,
duh străluminat, urmează-l pân’ la Oxus pe Human,
și zor nu da nimănuia.” Zevare plecă pe loc,
lui Human ducându-i vorba pahlivanului mâhnit.
Bravul Human ce-l deprinse pe Sohrab de-a se lupta
în cumplitele războaie, îi răspunse lui Rostam:.
Notă informativă:
Tahamtan – celălat nume al lui Rostam.
Oxus – fluviu la hotarul Indiei.
„El, Hedjir gâlcevitorul și răuvoitorul, el
a ținut ascunsă taina ce-o căta feciorul tău.
L-a-ntrebat Sohrab de semne după care ar putea
tatăl să și-l recunoască, dar Hedjir l-a amăgit,
cugetu-i ținând în beznă. Prin nelegiuirea sa
ne-a adus nenorocirea asta, și va trebui
să-i tai capul!..”. Se întoarse Zevare și lui Rostam
îi grăi de Human, oastea-i, și de ticălosu-acel
de Hedjir răuvoitorul, ce-l ucise pe Sohrab..
Rostam ascultând acestea se întărâtă, că-n ochi
lumea i se-ntunecase; și de-acolo de pe câmp,
la Hedjir în goană-ajunse zguduindu-l rău de piept
și izbindu-l, scurt, de țărnă, trase-un lucitor jungher
vrând să-i taie căpătâna. Dar cei mari descălecând
îndurare îi cerșiră, pe Hedjir smulgându-l
ei de la poarta mortii sale..
Câtva timp trecând astfel,
Rostam lîngă fiu și-ntoarse bietul suflet sângerând;
cei mari, Tus, Gudarz, Kostaham, îl urmară-n trist alai;
bravii toți năltară glasul căutând spre Cel-de-Sus,
El să-l sprijine pe-un tată și să-i vină-n ajutor
chinul, zbuciumul din suflet să și-l poată birui.
Rostam înșfăcă jungherul însuși spre a-și despărți
de trup capul cel nemernic; se-azvîrliră-asupra lui
toti cei mari și de sub pleoape lăcrimară sânge cald,
si Gudarz acestea-i zise: „La ce-ți mai ajută-acum
lumea s-o prefaci în pulberi? Chiar rănind o sută inși,
ce-alinare vei aduce falnicului tău fecior?
Dacă viată să trăiască mai avea pe-acest pământ,
ar mai fi trăit, cu el mai trăiai și tu;
și de-a trebuit feciorul tău să plece de aici,
cugetă că nu e vecinic nimeni pe acest pământ.
Toți suntem a Morții pradă, fie că purtăm pe cap
drept podoabă-o diademă sau o chivără de fier.
La soroc, iți dai sfârșitul; după viață ce va fi,
nimenea nu știe încă. Cine, preamărit Rostam,
e scutit de grija Morții? Drumul, fie lung sau scurt,
ce-l va face-n urma noastră Moartea, pas cu pas, pândind,
s-o sfârși când ne-o ajunge și când fi-vom nimiciți!”

Firdousi - XV91 Goștasb Rostam Pleca în Kabul Pentru a-l Ajuta pe Fratele Său Șeghad

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Iată ce mi-a spus bătrânul, de cunoaştere-nsetat,
har având, darul vorbirii, plin de amintiri din vechi:
În haremu-i de copile Zal avu o sclavă; ea
dulce triluia din glasu-i şi din strune de viori;
roaba tânără aduse-n lume-un fiu că Luna-n cer
dinaintea strălucirii lui pălea; el semăna
şi la chip şi la statură lui Sam, mândrul cavaler,
şi vrăjiţi erau părinţii de fecior. Mari învăţaţi
şi-astrologi, şi căpetenii din Kaşmir şi din Kabul,
oameni care se afundă în ştiinţă, credincioşi
Domnului, cu toţi veniră, cu-astrologice tăbliţi
indiene-n mâini, și-olaltă începură-a socoti
zodiile spre-a cunoaşte ce-i ursiră-acolo-n cer.
pruncului frumos la faţă. Dar văzând socoata lor
uimitoare, se priviră ochi în ochi zicând lui Zal,
care-i a lui Sam odraslă: „O, tu, brav moştenitor
al înaltei stirpe care-i răsfăţată-n zodiac,
ne-aşezarăm toţi pe lucru taina cerului cătând;
dar nu este priincioasă pentru pruncul tău de loc!
Când acest copil ce-i chipeş va fi om şi-o dobândi
vitejie şi putere, nimici-va-ntregul neam
al lui Sam al lui Nariman; pustii-va şi-acest tron;
şi va umple de zâzanii Seistanul, tulburând
şi-ale Persiei meleaguri; viaţa tuturor va fi
plină de amărăciune, şi-or rămâne-n viaţă, tari,
din voi prea puţini la număr.” şi Destan fiul lui Sam
fu mâhnit de-aceste vorbe; îl chemă într-ajutor
pe Acel care împarte direptate pe pământ:
„O, tu, sfântă Călăuză! Cerul ce se-nvârte-i sub
tălpile-ţi ; şi-n orice lucru sprijin mi-eşti şi adăpost;
mă deprinzi înţelepciunea şi adevăratul drum;
cerul l-ai zidit şi aştrii; fie să nădăjduim
toată fericirea; fie împlinite-orice dorinţi
şi odihna şi tot ceea ce ne face fericiţi!”
Zal, mai-marele, numindu-l pe feciorul său Şeghad,
maică-sa-l păzi ‘şi după ce fu înţărcat şi când
se făcu frumos că inimi fermeca, şi gângurea
și privea la toate-n juru-i; dar când ţâncul se mări,
Zal de-ndată îl trimise lângă şahul din Kabul.
Nalt la trup era flăcăul cât un falnic chiparos,
un viteaz îndemânatic la arcan şi buzdugan.
Şahul din Kabul privindu-l socoti că este demn
şi de tron şi de coroană; de-al său chip se bucură,
fata-i dărui drept soaţă, el fiind din neam de şahi.
Îi trimise, laolaltă cu copila-i, tot ce-avea
în haznaua-i uriaşă, demn de el, şi ce păzea
grijuliu, ca pe-un măr proaspăt, să nu aibă teamă neam
de răufăcătoare zodii. Toţi mai-marii din Iran
şi din Hindustan vorbiră despre Tahamtan şi-un câşti,
pielea cea de bou cerută, an de an, Kabulului.
Notă informativă :
câști – Venit, profit.
Prinţul din Kabul gândi că, Şeghad ginere-i fiind,
Rostam, carele-i stăpânul din Zabulistan, necum
n-o mai aminti de câştiul ce nu face un derham.
Dar când se-mplini sorocul, oamenii lui Tahamtan
cîştiul iarăşi şi-l cerură, tot Kabulu-astfel mâhnind.
Şeghad fu mâhnit de fapta rea a fratelui Rostam,
dar nu spuse nimănui, numai celui din Kabul
şah, destăinuindu-i taina: „De-astă lume sunt sătul,
şi de orice-ngăduinţă pentru frate-meu mă spăl,
fiindcă fără de ruşine unelti-mpotriva mea.
Ce dacă mi-i frate vârstnic ori străin, mintos sau tâmp?
Noi să-i pregătim un mijloc de a ne pica în mreji;
ni s-o duce vestea-n lume prin ăst fapt atât de-nalt!”
Amândoi se sfătuiră şi, în gândul lor smintit,
se-nălţară peste Lună; dar, cum zice-un înţelept
Cine altuia rău face, se va căina amar.”
Noaptea, cei doi nu-şi găsiră pic de somn pân’ se ivi
Soarele în pisc de munte, şi vorbiră cum şi când
va pieri din lumea asta numele lui Tahamtan,
şi de lacrimi se vor umple ochii, inima lui Zal.
Şeghad zise către şahul din Kabul : „Vom izbuti,
dacă pregăteşti un praznic; caută să mi-i pofteşti
pe toţi marii, vin să fie, muzică şi cântăreţi.
Pe când ne vom bea noi vinul, aspru tu îmi vei grăi,
şi, în miezul cuvântării tale, mă vei ocărî;
eu, făcutul de ocară, voi pleca-n Zabulistan,
şi acolo mă voi plânge chiar de şahul din Kabul
dinaintea celui frate, celui tată, şi-oi vorbi
că eşti necioplit din fire şi eşti dintr-un josnic neam.
Rostam, iute la mânie, pentru mine va veni
în Kabul, faimoasa ţară. Tu, un loc pentru vânat
vei alege chiar în drumul lui Rostam, şi vei săpa
gropi; le vei săpa să-ncapă-n ele Tahamtan şi Rakş,
le vei împăna adâncul cu lungi spade şi cu lănci,
şi ţăpuşe lucitoare, vârfu-n sus, mâneru-n lut.
Pune să se sape multe decât prea puţine gropi,
dacă vrei să scapi de păsuri. Pune-o sută de dibaci
săpători, la gropi să sape, şi nici Lunii nu-i grăi;.
Notă informativă :
Derham (drahmă), a 30-a parte dintr-un dinar de aur; în acelaşi
timp înseamnă măsură de greutate variind între 3-12 grame.
şi-apoi gura la hârtoape s-o astupi şi nimănui
nu-i vorbi de toate-acestea.”
Cu un pâlc de cavaleri
din Kabul bătu el drumul, pieptul plin de ură şi
buze pline de suspine; în serai la taică-său
norocos, Şeghad ajunse, duhul plin de viclenii,
capul plin de răzbunare. Zal văzându-l pe fecior
chip, statură, semeție ca de şah cu brate tari,
copleşindu-l cu belşuguri de-ntrebări, blând, drăgăstos,
primi, pe urmă-l duse la Rostam; se-nveseli
pahlivanul la vederea-i, şi-l găsi scăpărător
la pricepere şi duhul lui senin, şi-i zise-astfel:
„Nu putea să odrăslească din sământa unui Sam,
care-i leu, decât puternici şi viteji! Cum îti mai merg
treburile pe la Curtea şahului de prin Kabul?
Ce mai zice despre mine şi de-acest Zabulistan?”
Şeghad îi dădu răspunsul: „Despre şahul din Kabul
nu-mi vorbi; odinioară era bun; cum mă vedea
îmi da binecuvântare, dar acuma, când bea vin,
mă tot hărțuie într-una; vrea să-şi nalte capul sus
peste capul tuturora; dinaintea-ntregii Curți
mi-a zvârlit ocări strigându-mi că sunt fiu din josnic neam!
El mi-a zis acestea :« Oare, până când mi-o tot vorbi
despre câştiu-acela? Oare, nu ne vom împotrivi
Seistanului vreodată? Nu-l voi mai numi Rostam:
la noblete, bărbăție decât el nu-s mai prejos!
Cât priveşte despre tine, nu eşti fiul lui Destan,
şi dacă ai fi cu-atâta mai puțin eşti pentru el! »
Inima-mi de chin amarnic s-a umplut când m-a-njosit
astfel şi-ncă-n ochii celor mari, şi din Kabul plecai
alb la fată de mânie!” La cuvintele-i, Rostam
izbucni strigând: „Nimica nu rămâne-n veci ascuns!
Nu te zbuciuma de-acesta şi de țărişoara lui;
blestemată fie-i țara şi-al său tron şi diadem!
Eu cu mâna-mi l-oi ucide pentru toată spusa lui;
îl voi face ca-ntr-un tremur să se-nspaime cu ai săi;
te voi ferici, în locu-i te-oi înscăuna pe tron;
scoborâ-voi până-n pulberi soarta-i bună până-acum!”
Cronica Șahilor