mitologie romana – Versuri.pro

Constantin-Aurel Dragodan - Pasărea Măiastră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Fata din poveste, fata de-mpărat,
Preschimbată-n sacră pasăre măiastră,
S-a lăsat în zboru-i neastâmpărat,
Undeva, pe-o creangă de lumină-albastră.
De privirea-mi oarbă fuge şi se-ascunde,
Poate-i după lună, poate-i după-o stea!
Măi, Ochilă, frate, n-o zăreşti niciunde?
Sau ţi-a curs şi ţie beznă-n pleoape, grea?.
Păsări-Lăţ zadarnic dibuie şi scurmă
Hăul cu tufişuri. Simt că niciodată
Visul meu nostalgic n-o să-ţi dea de urmă,
Pasăre măiastră pururi căutată!

Cezar Bolliac - Meșterul Manole

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Manole, Manole,
Meștere Manole,
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara-mi curge,
Copilașu-mi plânge.
Manole, Manole!
Vara toată stau la muncă
Meșteri câți în țară sunt;
Iarna lucrul tot se strică,
Osteneala merge-n vânt.
Toată lumea e-n veghere
Și se miră în tăcere.
Neagul-Vodă poruncește
Și să jură-n Dumnezeu:
Sau că zidul se-ntărește,
Sau că mor cum e mai rău;
Căci e chiar o dievolie
Mânăstirea să nu ție.
Meșterii se-nfiorară
Și-ncepură-a se gândi
Cum să facă să nu moară,
Căci ei mâine n-or mai fi.
Neagul-Vodă ce vorbește
Negreșit că se-mplinește.
Meșterul Manole-ncepe
Iscusit a le vorbi;
Căci el singur se pricepe
Ce ispită poate fi
De se surpă peste gloată
Ce-au lucrat o vară toată.
– „De cuvânt să am eu parte,
Meșteri buni, mă ascultați!
Omenie aibă foarte
Fiecare dintre frați:
Cere zidul o muiere,
Ca să-i fie-ntemeiere!.
Mâine-n zid să se zidească
Măcar care din femei,
Ce va fi să se ivească
Cu merinzi, la soțul ei! ”
Meșterii se spăimântară
Ș-ochii-n jos cu toți lăsară.
– „Stați pe loc! și fără frică,
Cu credință să jurați!
Că din voi nici unu strică
Fapt-aceasta ce-apucați!
La primejdia obștească,
Trebuie unul să jărtfească.
Sufletu-i să se unească
Cu al Iudii la un loc,
Și țărina-i n-o primească
Nici pământ, nici vânt, nici foc!
Blestemat fie-n vecie
Cel ce-o spune la soție! ”.
Ei cu toții se jurară
Cum că taina nu o vând,
Și apoi se-mbrățișară,
Făr-a zice vrun cuvânt;
Dar, sunt mulți d-ăi fără frică
Ce-astăzi jură, mâine strică.
Cu nevasta fiecare
începu a se vorbi,
Să nu vie cu mâncare
Până seara va murgi.
Dar Manole-a ei venire
O lăsă la norocire.
Meșterii se mai adună
Până-n ziuă, la zidit;
Ș-ucenicii împreună
Toți cu toții au venit!
Însă tuturor l-e frică
A zidi, căci iar se strică.
Soarele către amiază
Începu a-nainta,
Și Manole-atunci s-așază
De unelte a-și căta:
– „Frați, începem a zidi,
Căci suntem în miazăzi.
Puneți mâna pe mistrie,
Calfe, ucenici idem,
Căci se vede o soție
Nu știe-a cui din câți suntem. ”
Calea toți o ațintară,
Dar pe loc s-astâmpărară.
Căci e Uța, credincioasă
Meșterului cel cinstit,
Ce soția-i cea frumoasă
La frăție a jertfit.
De când ea se măritase
Un an numai apucase.
O luă de mână-ndată
Și pe zid o întreptă;
Cum să stea apoi i-arată
Ș-a zidi se apucă.
Fie dragoste sau frică,
Ea cuvântul nu i-l strică.
Ceilalți meșteri în mirare,
Toți cu groază îl privesc,
Și stau toți în depărtare,
Căci aproape nu-ndrăznesc,
Când el dulce îi vorbește
Și cu grabă o zidește.
– „Astă glumă nu e bună,
Manole, iubitul meu;
Te gândește că sunt mumă
Și că cresc pe fiul tău. ”
Dar Manole tot glumește
Și cât poate se grăbește.
Pân’ la piept el o zidise,
Și ea dulce îi cânta,
Zidul tare o strivise,
Și ea-n lacrămi înota.
Dar acum se isprăvește,
Zidul mai o covârșește.
Asta fuse lecuirea
Zidul d-a putea ține;
Și d-atuncea mânăstirea
Încetă d-a mai cădea.
Vânt, cutremur n-o smintește,
Uța-n zid o sprijinește.
Neagul-Vodă cheltuise
Toat-averea, să credeți,
Și-ncă nu se isprăvise
Mânăstirea ce vedeți.
Se bocește ca muiere
Și Manole îi tot cere.
Doamna Despa atunci scoate
Din urechi ai săi cercei;
– „Na, Manole, de se poate,
Prinde tu ce știi pă ei,
Numai vezi de aurește
Mânăstirea ș-isprăvește. ”.
Când Manole de pe cruce
Darul merse dă-și luă,
Dan și Iașu-ncet se duce,
Scara-n mii că sfărîmă.
Pizma tot la rele naște
Și pe frați îi vrăjmășaște.
Meșterul în turburare
Aripi îndată-și lucră,
S-avântă cu o zburare
Ș-uite colo mi-ți pică.
Stana lui cea marmurită
Ne dă apă lămurită.
1847

Ion Pillat - Scutul Minervei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I.
Ajuns acum pe culmea vieții, înainte
De a descrește-n umbra ținutului tăcut,
Zeiță înarmată cu lancie și scut,
Stăpân deplin pe cuget, înalț o rugăminte.
De ani destui Diana cu raza ei mă minte
Și, falsă ca și valul din care s-a născut,
Cithereenei pradă destui ani am zăcut
Plătindu-i vamă chinul și lacrima fierbinte.
Cu mai păzită grijă îmi voi păstra odorul.
Spun crinului și rozei un veșnic bun-rămas:
Măslinul și un dafin să-mi străjuie ogorul.
Nu-ți dau, de patimi arsă, o inimă pustie,
Dar gânditorul suflet ce singur mi-a rămas,
Tu încunună-l, dreapto, cu verde poezie.
II.
Deoarece, senino, mireasă mi-ești și soră
Și călăuză-naltă pe valul ce-am urcat,
Cuminte și-ndrăzneață, cu capul ridicat
Să-mi stai, spintecătoare de veșnicii, la proră.
Iar eu din întuneric intrând în auroră,
Și limpezit cu totul de patimi și păcat,
Voi cerceta cu ochii părerea de uscat
Pe umăr de talazuri, albind ca o amforă.
Strălucitoare-n suflet e țara ta, zeiță!
Bachantele în fața-i prin noapte se ascund,
Fug speriați Silenii încununați cu viță.
Apollo însă tainic pe fruntea-ți cum răsare,
În razele răsfrânte de scutul tău rotund,
Îmi naște nouă muze mărețe la picioare.
III.
Același zeu profetic cutremură stejarii
Dodonii, și la Delos înaltul palmier
Rămâne mărturie legând pământ și cer,
Dar au tăcut de-atuncea Homerii și Pindarii,
În temple profanate au năvălit barbarii,
Și viersul lor răsună strident și adulter,
Dar n-au să se ridice pe piscul auster,
Nicicând, al poeziei cu strictele fruntarii.
De laudă, de ura lor oarbă azi nu-mi pasă.
M-am depărtat de-un laur ce-n fiecare zi
Pe altă frunte-ngustă mai veștejit se lasă.
Căci tu îmi crești în suflet — la fel cum altădată
Din creștetul lui Joe destinul te trezi —
Senină fericire puțin îngândurată.
IV.
Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte
La umbra unui dafin ce n-are veștejiri,.
De gloria lumească, de secile vrăjiri
A’ vremii-nșelătoare totuna de departe,
Adun pământ, și plante, și oameni într-o carte
Înaltă în simțire, bogată-n zugrăviri.
Din vechile otrăvuri făcut-am izbăviri,
Din turbure viață, armonioase arte.
Dar sarcofagul poartă îngemănate roade:
În juru-i saltă-n soare al zeilor alai,
Năuntru zace mortul ca viermele ce-l roade.
Nu-i nimeni deznădejdea din gând să mi-o ghicească.
Doar tu, zeiță clară ca flacăra, îmi dai
Puterea să-mi torn chinul ea marmură cerească.
V.
Precum prin crâng, în umbră, o pasăre țipă
Din zborul ei rănită de vechiul vânător
Și te ajunge glasu-i sunând sfâșietor
Când vrea și nu mai poate să-nalțe o aripă,
În sângele-mi departe se tânguie și țipă
Iubirea încolțită de rănile-i ce-o dor;
Sleită se mai zbate când nu e ajutor
Să-i dea o vlagă nouă în neguroasa clipă.
De prin afund de mine aud cum se prelinge
În liniștea de astăzi neliniștea de ier’.
Zeiță prinsă-n zaua luminii ce învinge,.
În sufletu-mi noptatic în arme te coboară.
Străpunge-o fără milă cu sulița de fier,
Dă-i moarte bietei inimi ce n-a putut să moară.
VI.
Neptun pe mări în spume și-a așezat domnia;
Zefir, pe-o adiere; Boreu, pe-un aprig vânt.
Cibela-mpărătește pe rodnicul pământ,
Și Ceres leagă spicul, și Bacchus crește via.
Și-mpart nemuritorii: văzduhul, apa, glia,
Și tot ce-a fost pe lume, și toate câte sunt.
Un zeu ne duce-n leagăn, și altul în mormânt;
Ei ne trimet păcatul și nevinovăția.
Veghează zei, zeițe pe orișice făptură —
În arbore: Driada; la vatră: zeul Lar,
Suntem ca fire prinse în vasta țesătură.
Nu pot să lupt cu zeul: el dă și el culege;
De el nebunu-ncearcă să fugă în zadar.
Eu mă supun, cuminte, la nendurata lege.
VII.
Cu armonie simplă de linii și lumină
Trezindu-ne comoară gândurilor adânci,
În tragică splendoare prin dezolate stânci,
Se profilează templul tău vechi pe o colină.
Dar veac de veac frontonul îl crapă; se înclină
Coloana albă-n vremea ce-o surpă stând pe brânci;
Și-n țara pustiită de barbari: turci și franci,
Prin pietrele de-acantă dau tufe de sulfină.
Când vremile și omul, Minerva mea, te lasă,
Când slavă ta n-o ține granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ți-oi făuri o casă.
Dar dă-mi, zeiță, harul și legile-nțelepte,
Sonetul meu să suie în veșnicul azur
O vrajă de pilaștri și de proporții drepte.
VIII.
Sub rod se-ndoaie pomul când seva îl pătrunde,
El ce sfida Prierul cu verzile lui frunți,
Și râul fără-astâmpăr ce spumegă prin munți,
La vale poartă pașnic corăbiile pe unde.
Departe jocul fraged al anilor se-ascunde
Și, iată-i, rari pe tâmplă, întâii peri cărunți,
Când patimi împlinite s-au arcuit în punți
Și fecundate doruri s-au liniștit profunde.
Ca șarpele de-acuma îmi schimb noroc și piele,
Căci soarta nu-mi apleacă viața în zadar
Cu versuri care-atârnă din ce în ce mai grele.
În toamna unde darul se pârguie-n tăcere
Aștept să vii și, rece, cu dreptul tău cântar,
Să-mi hotărești măsura de-amaruri și de miere.
IX.
La Roma, când Horațiu prindea nemuritoare
Cadența ta în odă, când verbul suveran
Îl mlădia-n eglogă poetul mantuan,
La noi ziceau din frunză păstori pe la izvoare.
Dar să-ți înalț primește sonetul la picioare,
Ca să înfrunte ritmic al vremilor noian —
Când simt sub mână lira, pe fiecare an
Mai pură, mai pioasă și mai învingătoare.
Din lutul țării mele mi-am ridicat spre tine
Un suflet ca un codru adânc și nepătruns;
I-ai dat desăvârșirea coloanelor eline.
Nici azi nu-l va pricepe ilotul, și nici mâne,
Dar versul meu în slujba-ți purificat, și uns,
Și logodit în taină cu muzele, rămâne.
X.
Pe mări nu poate vasul să zboare, dacă vântul
În pânze chibzuite nu-și frânge vlaga lui,
Și drumului s-așterne în goana gândului
Fugarul, doar când frâul i-a stăpânit avântul.
Din lira ca să-nvie, deplin și proaspăt, cântul
Pe coarde numărate ești nevoit să-l sui,
Și nu se schimbă piatra informă în statui
De n-o lovești cu dalta. La fel e și cuvântul.
Năuci, să creadă sciții că bâlciul e-un spectacol,
Că-n lire nestrunite dorm melodii adânci,
Că vorbe nențelese adună un oracol.
Adevărata artă de alte minți se-alege:
Nu pâlpâie în noaptea desișului, pe stânci
În soarele Minervei, scânteie albă-i lege.
XI.
Abia sosi Prierul cu-ntâia rândunică
Și-l strânse galben vara la pieptu-i însorit,
Și iată peste dealuri lumina și-a oprit
Din toamnă raza lungă prin fulgii care pică.
Tot ce-am legat de suflet cu aripi se ridică;
Ce mi-a fost drag pe lume, în ochi mi s-a umbrit
Și-n amintire suie cu fumu-i albastrit
Iubirea cea mai mare, dorința cea mai mică.
Cu trecerea rotundă a lunilor rotește,
Schimbat pe bolta nopții, străvechiul zodier
Și steaua ca și visul în zori se veștejește.
Nimic nu se rentoarce la fel a doua oară:
Nici anotimp, nici suflet, nici pasăre, nici cer
Eternă doar Minerva cu lira le măsoară.
XII.
Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară,
L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol.
Și pe Acteon care-i pândise trupul gol,
Prin câinii lui Diana l-a osândit să piară.
Chiar Prometeu, când slăvii a smuls un foc în pară,
El ce s-a vrut năprasnic al omenirii sol,.
Pe stânci legat de Joe cu vulturii ocol,
Hrăni flămânde ciocuri din fierea lui amară.
Și totuși nu mi-e teamă, în-nalta mea trufie,
Comoara ta în versul sonetelor s-o fur,
În suflet când eroii Helladei îmi învie.
De-a pururi în lumina senină urcă zborul,
Pe veci văd ochii minții tiparele de-azur,
Când focul fără moarte îl ține răpitorul.
XIII.
Din toate, numai roză ce-n moarte mai încheagă
O inima de flăcări pe palidul stufiș,
Prin seara prelungită de soarele pieziș
Cum tremură în purpur, îmi este cea mai dragă.
Și numai tămâioasă ce s-a păstrat întreagă
În via pustiită de-al toamnei luminiș,
Acuma când scânteie de brumă prin frunziș,
Mai tare mă închină și locului mă leagă.
Mi-e dor de ce-nflorește sub semnul despărțirii
Și brațele ce albe de gâtul meu s-au prins
Mă țîn când știu că mâne s-or șterge iar privirii.
Minerva-mi spune: — “Uită ce-n pulbere se cerne.
Ciorchini de stele setea ți-o sting și am întins
Iubirii tale cupa petalelor eterne. ”.
XIV.
Nespovedită mie ce grijă îți apleacă
Profilul pur pe brațul în lance răzimat?
Ce chin tăcut, zeiță, în marmură săpat,
Îți adumbri pleoapa de lacrimi pururi seacă?
Credeam că numai omul cu mintea lui săracă,
Divino, se frământă de patimi turburat.
Ce săgetare-ascunsă un zeu dușman ți-a dat?
Chiar rănile lui Eros cu vremea au să treacă.
Mi-a spus nemuritoarea: — ”Grăiești ca muritorii.
Sub alte legi stă neamul din care m-am ivit,
El n-are-amurg, nici noapte și nu cunoaște zorii.
Ce m-a durut odată, mă doare pe vecie
Dar din senină pace și chinul otrăvit,
Mi-a învățat cuvântul înalta-i simetrie. ”.
XV.
Din Helicon coboară iar cele nouă muze
Înconjurând altarul cu pasul lor pios.
În număr și-n cadență suind armonios
Eterna poezie li s-a desprins din buze.
Vin câte trele Grații în cântec de cobuze:
Un singur vânt le umflă veștmântul unduios
Din care, pentru tine crescând misterios,
Curat răsare ritmul din formele confuze.
Orfeu te părăsește pe veci, Euridice!
El lira și-o consacră Minervei ca un dar,
Și imnul proslăvirii dă cerul să-l despice.
Chiar Egipanul tainic, ducând la colțul gurii,
Un nai de trestii, lasă când repede, când rar,
Lung laudă să sune în liniștea pădurii.
XVI.
În căutarea prăzii de aur a cântării,
Spre tainele Colhidei, nou Iason, am pornit.
De hiperboreene furtuni nebiruit,
Scăpai din valuri teafăr și de urgia marii.
Iar astăzi când din neguri răsar pe clina zării
Și dafinul, și templul tău alb, ce liniștit
Îmi trag la țărm trirema cu rostrul ei proptit
De plaja aurie în raza înserării.
Acum veniți, tovarăși! Juncanul nou la coarne,
Juncană fără pată să-i ducem la altar —
Ca jertfă lor norocul spre noi să ni-l întoarne.
Și tu, zeiță, lasă din falnicul tezaur
Ce l-a purtat berbecul divin, să smulg măcar
Pe liră o fărâmă din lâna lui de aur.
XVII.
Nu-s vindecat cu totul, senino, de Himeră.
Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat
Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am urmat
Atât de mult pe vremuri, ivirea mea tot speră.
De nimeni dezlegată și astăzi îmi oferă
Enigmă-i dureroasă un sfinx neîndurat.
Și sufletul ce-n gheare atât i-a tremurat,
Mai tremură privindu-l și-acum din altă sferă.
Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea. Simt încă
Harpiile pe frunte ca zborul lor nefast.
Mai simt străvechea spaimă și vraja ei adâncă.
Iar glasul de sirenă tot mai suav îmi sună
În cântecele morții, amăgitor și vast,
Ca marea care-și mișcă argintul viu sub lună.
XVIII.
Te-am regăsit de mintea-mi cu-atâta mai aproape
Cu cât credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut.
Erai aici, în suflet. Profilul cunoscut
Mă lumina cu umbra lăsatelor pleoape.
Cum am putut să-ți caut pe cer, pe câmp, pe ape,
Nepieritoarea urmă, când trebuia tăcut
Doar să m-aplec în mine puțin, să fi văzut
Înaltă strălucire ce-n lume nu încape.
Te-am regăsit aceeași de ieri, de totdeauna,
Cu chip de muritoare și gând nemuritor.
Ce laudă mai sfântă să născocească struna?
Și-acum, când știu că viersul din suflet nu-mi mai pleacă
Și-n albia lui cântă curatul său izvor,
Pe veci de-acuma poate și lira mea să tacă.

Vasile Alecsandri - Sentinela Română

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

I.
Românul nu piere.
Din vârful Carpaților,
Din desimea brazilor,
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Pe cea vale adâncită
Și cu flori acoperită,
Ce se-ntinde ca o ceață
Pân’ în Dunărea măreață
Și de-acolo-n depărtare
Pân’ în Nistru, pân’ în Mare.
Iar pe cel amar pustiu
Cu văzutul ce-ntâlnii?
Întâlnii viteaz oștean,
Purtând semne de roman,
Falnic, tare ca un leu
Și cu chip frumos de zeu.
Brațul-i stâng era-ncordat
Sub un scut de fier săpat
Ce ca soarele sorea
Și pe care se zărea
O lupoaică argintie
Ce părea a fi chiar vie,
Și sub fiară doi copii
Ce păreau a fi chiar vii.
Mâna-i dreaptă ținea pală;
Iar pe cap purta cu fală
Coif de aur lucitor,
Ca un zeu nemuritor.
Cel viteaz era călare
Pe-un cal alb în nemișcare,
Și, ca dânsul, neclintit
Sta, privind spre răsărit.
Numai ochii săi mișca,
Vulturește-i alerga,
Pe cea zare cenușie,
Lungă, tainică, pustie,
Unde, ca prin vis trecând
S-auzea din când în când
Vuiet surd, grozave șoapte
Ce veneau din miazănoapte,
Zgomot lung, înădușit
Ce venea din răsărit.
Iarba nu se clătina,
Frunza nu se legăna.
Pasărea la munți zbura,
Fiara-n codri tremura,
Căci prin lumea spăimântată
În uimire cufundată,
Treceau reci fiori de moarte,
Presimțiri de rele soarte!
Iar pe cer un vultur mare,
Făcând cercuri de zburare,
Se vedea plutind cu fală,
Și-n rotirea-i triumfală
Ținea ochiul său măreț
Pe viteazul călăreț.
– Cine ești? de unde ești?
Pe la noi ce rătăcești? –
– Sunt roman și sunt oștean
De-a-mpăratului Traian!
Maica Roma cea bătrână
Mi-a pus arma asta-n mână
Și mi-a zis cu glasul său:
Fiul meu, alesul meu!
Tu, din toți ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii!
Mergi în Dacia, grăbește,
Pe barbari de-i risipește,
Ș-apoi vecinic priveghează,
Sentinelă mult vitează,
Și te-aține la hotare
Că s-aud în depărtare
Răsunând dușmane pasuri,
Menințând barbare glasuri..
Venit-am și am învins!
Pe barbari pe toți i-am stins,
Și pe țărmurile lor
Acum, domn stăpânitor,
Aștept oardele avane,
Aștept limbile dușmane
Care vin din răsărit
Ca potop nemărginit
Să cuprindă, să înece
Tot pământul unde-or trece!
– O! viteze neferice,
Ai să pieri în câmpi aice!.
– Eu să pier, eu?.. niciodată!
Vie-o lume încruntată.
Vie valuri mari de foc..
Nici că m-or clinti din loc.
Tot ce-i verde s-a usca,
Râurile vor seca,
Și pustiul tot mereu
S-a lăți-mprejurul meu,
Dar eu vecinic în picioare
Printre valuri arzătoare
Voi lupta, lupta-voi foarte
Făr-a fi atins de moarte,
Căci român sunt în putere,
Și românu-n veci nu piere!.
II.
Apa trece, pietrele rămân.
Abia zice, și deodată
Fulgeră-n cer o săgeată,
Vâjâie, vine, lovește
Scutul care zăngănește
Ș-o respinge, – o zvârle jos
Ca pe-un șarpe veninos.
După dânsa-n depărtare,
Colo-n fund, în fund la zare,
Se ivește-un negru nor
Plin de zgomot sunător
Ce tot vine, ce tot crește
Și pe câmpuri se lățește
Cât e zare de zărit
Între nord și răsărit!.
– Sentinelă, priveghează,
Norul crunt înaintează,
Sentinelă! te arată,
Norul crunt se sparge!.. Iată
Iată oardele avane,
Iată limbile dușmane
De gepizi și de bulgari,
De lombarzi și de avari!
Vin și hunii, vin și goții,
Vin potop, potop cu toții
Pe cai iuți ca rândunele,
Fără frâie, fără șele,
Cai sirepi ce fug ca vântul
De cutremură pământul!
Mulți sunt ca nisipul mării,
Mulți ca ghearele mustrării
Într-un suflet păcătos,
Într-un cuget sângeros!..
Sai, române, pe omor,
Fă-te fulger răzbitor,
Fă-te Dunăre turbată,
Fă-te soartă ne-mpăcată,
Căci potopul iată-l vine
Și-i amar, amar de tine!.
– Vie!..
Ca o stâncă naltă
Ce din vârf de munte saltă,
Tună, se rostogolește,
Cade, rumpe și zdrobește
Codrii vechi din a sa cale
Pân’ în fund, în fund devale!
Astfel crunt ostașul meu
Își izbește calul său
Peste codrii mișcători
De barbari năvălitori.
El îi sparge, și-i răzbește,
Snopuri, snopuri îi cosește,
Și-i înfrânge, și-i respinge,
Și-i alungă, și-i învinge!
Calu-i turbă, mușcă, sare,
Nechezând cu înfocare,
Calcă trupuri sub picioare,
Sfarmă arme sunătoare
Și cu greu în sânge-noată,
Și mereu se-ndeasă-n gloată.
Crunt război! privire cruntă!
Fiul Romei se încruntă..
Fulgeri ies din ochii săi!
Fulgeră mii de scântei
Dintr-a armelor ciocniri
Și lucioase zăngăniri.
Zbor topoarele-aruncate,
Zbârnâie-arcele-ncordate
Și săgețile ușoare
Nourează mândrul soare
Caii saltă și nechează,
Lupta urlă, se-ncleștează
Și barbarii toți grămadă
Morții crude se dau pradă!
Zece cad, o sută mor,
Sute vin în locul lor!
Mii întregi se risipesc,
Alte mii în loc sosesc!
Dar viteazul cu-a sa pală
Face drum printre năvală,
Și pătrunde prin săgeți,
Că-i român cu șapte vieți!
În zadar hidra turbează,
Trupu-i groaznic încordează,
Geme, urlă și crâșnește
Și-mprejur se-ncolăcește.
Fiul Romei se aprinde,
Hidra-n mâine-i o cuprinde
Ș-o sugrumă, și o sfarmă,
Ș-o învinge, și o darmă!..
Fug gepizii, fug bulgarii,
Și lombarzii, și avarii,
Fug și hunii, fug și goții,
Fug potop, potop cu toții,
Și se duc, se duc ca vântul
Asurzind întreg pământul
De-a lor urlete barbare,
De-a lor vaiete amare!.
III.
Roma, Roma nu mai este.
Unde-s oardele avane?
Unde-s limbile dușmane?
Au pierit, s-au stins din față
Precum toamna-n dimineață,
Se topesc, se sting la soare
Negurile-otrăvitoare!
Cu ce vifor de urgie
Năvăliră-n Românie!
Cum veniră de turbați,
Ca balauri încruntați,
Cu o falcă-n cerul sfânt
Și cu alta pe pământ!
Dar s-au dus cum n-au venit
În pustiul lor cumplit,
Părăsind în urma lor
Câmpul luptei de omor!
Lat e câmpul celei lupte,
Lat și plin de arme rupte,
Plin de trupuri fărâmate
Care zac grămezi culcate,
Plin de sânge ce-l pătează
Și văzduhul aburează!
Unde sunt atâtea vieți,
Unde-s ochii îndrăzneți?
Moartea rece le-a cuprins,
Într-o clipă ea le-a stins,
Și pe câmpul cel de moarte,
Crunt locaș de rele soarte,
S-a lăsat acum deodată
O tăcere-nfricoșată!
Numai când, din vreme-n vreme,
Se aude-un glas ce geme,
O jelire-ntristătoare,
Un suspin de om ce moare,
Sau nechezul dureros
Unui cal răsturnat jos,
Care cheamă ne-ncetat
Pe stăpânu-i jos culcat.
Soarele își schimbă locul!
Și apune roș ca focul,
Întinzând pe cea câmpie
O văpseală purpurie
Ca un sângeros veșmânt
Peste-un lung și trist mormânt!
Iar în naltul cerului,
Deasupra mormântului,
Țipă vulturul cu fală
Și-n rotirea-i triumfală
Încunună cu-al său zbor
Pe viteazu-nvingător.
Să trăiești, ostaș romane,
Stâlp al lumii apusane!
Tu cu pieptu-ți ai oprit
Valul crunt din răsărit,
Și cu brațul tău armat
Pasul soartei l-ai schimbat!
Dar ce zic!.. un fior rece
Prin a lumii vine trece,
Căci deodat-un glas prin lume,
Fără seamăn, fără nume,
Sună, duce-o neagră veste:
Roma, Roma nu mai este!..
Zis-a glasul, un răsunet
Lung răspunde ca un tunet,
Și a Romei vultur falnic
Cade, dând un țipăt jalnic!
Zis-a glasul, și cu jale
Plângând soarta mumei sale,
Fiul Romei cei bătrâne
Scapă armele din mâine,
Pleacă fruntea și-n durere
Moartea cheamă, moarte cere!.
Iară calu-i frățior,
Nechezând încetișor,
Câmpul luptei părăsește
Și spre munți încet pornește,
Ducând lin și nesimțit
Pe stăpânul lui iubit..
Ei se duc în tristă cale
Și pe urma lor devale
Cade-o noapte-ntunecoasă,
Noapte oarbă, fioroasă
Ca fundul pământului,
Ca taina mormântului!
Și sub neagra sa aripă
Se șterg toate într-o clipă
Cum se șterge de ușor
Visul cel amăgitor,
Și ca suvenirul sfânt
Celor care nu mai sunt!..
Munții Carpați, 1848

Balade Populare - Meșterul Manole

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cei nouă zidari,
Nouă meșteri mari
Ei se socotea,
Ca ei să mi-ș facă
Zid de mănăstire
Să nu fie-n lume.
Ziua zidea,
Noaptea se surpa.
Ei se socotea,
Jurământ punea
Ca ei să nu spuie
La neveste-acasă
Și care va merge
Meșterul Manole
Luni de dimineață
Cu prânzu-nainte..
În zid s-o zidească.
Opt necredincioși..
Credinț-o călcat,
Credință n-avea
Și ei le spunea,
Ele nu venea.
Manole, Manole,
Meștere Manole,
El credința-și ține
Că el că nu-i spune
La nevast-acasă.
Luni de dimineață
Ea mi se scula,
Pruncu și-l scălda,
Prânzu și-l făcea,
La bărbat pleca.
El când o vedea,
Din gură grăia:
De-ar da Dumnezeu
Rugu să-i răsaie,
Pe ea să mi-o-ncurce,
Mâncarea s-o verse,
Doar vremea va trece.
Rugu-i răsărea,
Ea mi-l d-ocolea,
Măi tare venea.
El când mi-o vedea,
Cu mâna-i făcea
‘Ndărăpt să se-ntoarcă.
Ea, când îl vedea
Măi tare venea,
La el ajungea,
Mâncarea punea.
Zidarii mi-o lua
Și-n zid mi-o punea.
Nimic nu-i vorbea,
Num-o zidea,
Zid pân’ la genunchi.
Ea din grai grăia:
– Voi nouă zidari,
Nouă meșteri mari,
Doar voi nu glumiți
De mă zidiți
Zid pân’ la genunchi?
Nimic nu-i zicea,
Num-o zidea,
Zid până la brâu,
Ea iar din grai grăia:
— Manole, Manole,
Meștere Manole,
Dar voi nu glumiți
De mă zidiți
Zid până la brâu,
Că zidu mă strânge,
Țâțișoara-m’ curge
Și copilu-m’ plânge.
Nimic nu-i zicea,
Num-o zidea
Zid până la țâțe.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meștere Manole,
Ție nu ți-i milă
De a ta soție?
Că zidu mă strânge,
Țâțișoara-m’ curge
Și copilu-m’ plânge.
Nimic nu-i zicea
Num-o zidea
Zid până la gâtu.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meștere Manole,
Ție nu ți-i milă
De a ta soție?
Văd că nu glumiți
De mă zidiți.
Zid până la gâtu,
Că zidu mă strânge,
Țâțișoara-m’ curge
Și pruncuşoru-m’ plânge.
Da’ voi să-mi lăsați
Loc leagănului
La capu zidului,
Vântu când o bate
Ni l-o legăna
Și când îmi va ninge
Pruncu mi l-o unge
Și când o ploua
Pruncu-l va scălda.
Lui cu mama lui,
Lui cu mama lui!