mitologie dacica – Versuri.pro

Civic Rebels - Moartea Regelui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ascultă-mi al meu strigat,
Chiar de n-am căzut luptând
Plecat nu stau decât în fața ta, Zamolxis
La tine plec râzând.
Îndură-te de mine
De cele ce-am să-mi fac
Căci mor, dar nu de mâna lor
Stăpâne, sunt eu, regele dac.
Ce rost mai are un rege fără țară?
Cui să-i pese dacă mor?
Râd pentru că moartea nu-i amară
Când știu că nu voi fi al lor!
Tunet răsună
Se adună furtună
În negru se-nvolbură cerul
Se crapă
Regele ne pleacă.
Primește-mă în ceruri
Cu ai mei viteji mereu
Să bem stropi de vie scurși în glie
Vinul ce-or vărsa-n numele meu.
E ultima mea rugă
Voi fi al meu călău
Las trupul în pământul sfânt,
Iar sufletul, Zamolxis, e al tău!

Dexstar - Legenda

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mwhahahahahahahaha…
yo, yo
Pick-up-ul cedează, se subțiază placa
Din ce în ce mai mulți producători apasă clapa
Și când unu’ bagă RAP pe un beat de-ți cade moaca
Tu spui că nu e la modă, și mârâi ca ciupaca
Deci, deschide frigiderul, mai ia-ți o bere,
Stai în hamac întins cu mâna pe avere
Mai scoate și o pungă cu verde să ai plăcere
Într-o oră de tăcere cu pluta în croaziere
Că e sâmbătă vere, iar tu rulezi cu master DEX
Un stil convex, un flow complex și cu o sticlă de BEX
Pe un dex fără dume răsuflate despre s*x
Bem ultima picătură economisim ca REX
Și apoi ne luăm zborul, de obicei umblăm în stol
Când fugim după alcool ca Bush după petrol
Mulți vor să se lipească dar la sticlă fac ocol
Nu pot să țină pasul, nu stăm după c*rul lor
Din forclor am învățat că bun e vinu’
Că, așa e romanul și eu îmi urmez destinu’
Și intru beat pe forum să-njur adminu’ bine
Apoi scriu cu regret Vorbește vinul pentru mine
Vorbeste vinul pentru mineeee
Ce știi tu vecine nu mă crezi să-ți zică m*ta ce e rău și ce e bine
Ca să nu mai dăm aiurea de la ana la ia ca ea
fama să îți spun o poveste ca să îți odihnești ceafa.
A fost odată înaintea erei noastre
Un popor primitiv cu credința în astre
Trăiau liniștiți mai sus de dunăre
Ciobani și olari, dar cu capul pe umere
Și ghici cine mai era acolo prin boscheți?
Da eram eu, eram un tarabostes
Aveam vreo 3 femei, și vreo 3 turme de oi
Și toți vecinii îmi spuneau : HAI BA PE LA NOI!!!
Mi se spunea DEXSTARUS din sarmisecetusa
Că m-am dus la burebista și i-am umflat buza
Că a dat foc la vie dar am stins-o eu cu apa
Și am vorbit cu romanii să îl trimită la groapa
L-au prins, l-au legat
I-au dat-o la ficat
Ca un caz de ciroza, in stadiul avansat
Și de atunci până azi, toată lumea are vin
Că e de struguri, de orez sau vin de pelin
Toți mi-au mulțumit că
Le-am salvat vinul
Mi-au dat o căruță, mi-au făcut și plinul
Apoi dintr-o dată s-au ridicat frunți
Zamoxes și Bahus coborau din munți
Au venit, m-au văzut, m-au lăudat, am băut
Nu am mai putut că au fost vreo 3 nunți
Iar a 2-a zi când ne-am trezit au zis cei 2
C*aie tu ești zeu! Tu tre să vii cu noi
VArza viezure mazăre maz,
hai fă-ți bagajul, plecăm pe la prânz
Și am plecat cu căruța pe munții bucegi
Să vedem vârful omu, locul pentru regi
Și când urcam pe munte, ne-am întâlnit cu Dochia
Ne-a făcut o m*ie și ne-a dat și rochia
Și ne-a zis să o ținem bine, că ne poartă noroc
Iar de ne-o fi frig la noapte să o punem pe foc
Și am urcat până la babe la un vortex galante
Zamoxes a oprit ca să ia un calciu cu lapte
Și ne-a zis „aualeu, mergeți voi că mie mi-i lene”
Și am ajuns pe ceahlău eu cu Bahus după 2 milenii.
Și eram ca frații, în tot și în toate
Până prin aprilie, în anul 87
Când am vorbit cu bahus de la frate la frate
I-am spus că tre să mergem, pe căi separate
Că nu mai vreau să fiu zeu, vreau să fiu om
El a reflectat puțin, apoi a zis-o ca un domn
Bine frate, dacă tu vrei să fii om
Eu vreau să fiu : Bere, vin, brandy tuica whisky rom
Și vre-o dată de-mi ve-i duce dorul, ia băutura
Și o să ne întâlnim de fiecare dată când duci sticla la gură
Și o să fim ca în vremurile bune
Să ne amintim cu drag de viața noastră cea din altă lume
Și acum știi de ce beau,
Știi de ce beau.
Și acum vreau o pauză, că a-ți ascultat povestea
Maestrului beat, da mai departe vestea!

Gheorghe Tomozei - Odă Poeților Daci

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Despre voi
n-am să ştiu nimic, niciodată.
Sunt, fără îndoială, cel dintâi
care vă caută umbra
printre arborii
şi râpile despicate de ger,
ale graiului nostru,
printre boabele de grâu
şi rădăcinile de mătrăgună,
în fântâni cu hoituri de vulturi
devenite apă verde,
în piatra colcăind de aur
şi în văzduh.
Unde sunteţi? Unde v-a tăinuit
întunecata voastră justiţie,
unde v-aţi spulberat?
Sunt sigur că aţi fost,
trebuie să fi avut o limbă a voastră
în care să vă şuieraţi versurile nescrise
fiindcă n-ar fi încăput în nici un alfabet,
sunt sigur că v-am zărit printre oştenii
iernilor cu moarte,
dar umbra voastră n-o pot distinge
pe nici o lespede, în nici o peşteră.
Unde aţi pierit,
voi, bărbaţii tragici
străbătând pădurile şi pietrele,
asemeni zimbrilor
de grumazul cărora spânzurau
oalele cu cenuşa morţilor,
în ce v-aţi risipit?
Poate nu suntem decât carii
care devorează braţele voastre îngheţate,
înotând în orbitele voastre,
şi fără să ştim
ne zugrăvim fluviile cu sângele vostru.
Nu. Moartea prin otravă
putea fi pe măsura regilor,
dar nu semăna cu voi,
şi mi-e greu să cred că v-au răpus săbiile.
Poate că aţi fost în arenele Romei
pentru a ajunge în burţile tigrilor
flămânzi de o mie de ani,
poate v-au trimis pe corăbiile
cu care pluteau, spre exil, poeţii cu togă,
dar nu pentru a mişca lopeţile
cu pieptul vostru tatuat cu femeile
a jumătate de imperiu,
ci pentru a ridica pânze
pe catargele oaselor voastre..
Desprind de pe lut
zdreanţa peticită cu cruci de lemn a cimitirelor,
şi nu vă zăresc,
vă caut sub pielea gata să plesnească a culorilor,
şi sub coaja cuvintelor,
şi nu vă găsesc.
Totuşi sunt sigur că aţi fost,
şi mă gândesc la miile de copii
născându-se printre strugurii dacici,
copii care nu erau decât ecoul de început
al cântecelor voastre,
la inimile îmbătrânind sub scuturi
şi luând forma lor,
şi la gesturile de o limpede sălbăticie.
Mă gândesc la aşezările
mistuite de frunze,
şi vă întrezăresc pentru o clipă
buzele crăpate şi bărbile coapte.
Vii, în bărbaţii care vă urmează,
voi înălţaţi peste sânge
un pod între pământul nostru şi pământ
cu o veşnicie mai trainic decât podul
bătrânului Apollodor din Damasc!

Ion Pachia-Tatomirescu - Dacia Din Sarcofagele Piramidei Extraplate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Din toamnă, în primăvară..
– Ce faci, Dacie, -ntre legi,
ce faci, Dochio, -n Bucegi..?!?
– Cerul îţi plivesc de negi:
să-ţi rămână numai stele
dintre cele logostele..!.
– Ce caţi, Dacie, în seară,
din toamnă, în primăvară..?!?
– M-au închis strămoşii-afară:
să-ntorn jaru-n constelaţii –
dup-ale lor ecuaţii..!.
– De ce-i Dochiana, -n şură,
ea, fecioară cu măsură,
ce-aprinde bumbii-n răsură..?!?
– Cată alb de mărţişor :
să te-nzăpezească-n dor;
roşu fulger de ungher
să nu stea vr-un făt stingher;
la păuni, în cer de pene,
ochi-perechi s-aprindă gene;
Feţi-Frumoşi – la Cosânzene –
să stea, -n ceruri totdeauna,
cum stau Soarele şi Luna :
tot anul s-aibă cununa..!.
Duminică, 1 mărţişor, 2009 / Luni, 25 aprilie 2016.
Sufletele eroilor valahi..
Ştiu
că Măiastra lui Brâncuşi
de pe ultimul trunchi de piramidă
al Coloanei Credinţei fără Sfârşit
de pe malul Jiului –
râul Dumnezeului
din Cogaion –
are misiunea să ducă
în raiul Zalmoxianismului,
adică al Tinereţii fără Bătrâneţe
şi Vieţii fără Moarte,
sufletele eroilor valahi
din primul război mondial..
Ştiu
că Măiastra a zburat
şi nu se va mai reîntoarce
în vârful sacrei columne
până nu veţi reuni Dacia
strămoşească
şi multimilenară,
ca-n vremea lui Burebista,
ori ca-n vremea lui Regalian –
strănepotul neasemuitului
rege-erou, Decebal..
Vineri, 18 martie 2011 / Marţi, 31 mai 2016.
Cu neuronii din aur de Dacia..
Trei suliţe mă susţin azi sub scut,
în templul rotund al nemuritorilor mei strămoşi;
trei aforisme îmi dansează astăzi pe scut,
croindu-mi spirala-cale teluric-celestă
de ambasador pelasgo-dac la unicul Dumnezeu
(în faţa căruia nemuritorii mei ajuns-au cei dintâi) :
cu obrajii-mpurpuraţi iviţi din spuma laptelui, cu mustaţă
în forma spicului de grâu la solstiţiul de cireşar,
cu ochii de culoarea murelor coapte-n rugii bucuriei
din cea de-a zecea zi de după secerat, cu neuronii
din aur de Dacia, plămădiţi profund,
chiar în Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal..
Duminică, 24 noiembrie 2013.
Acei nori ce-n Sarmisegetuse-s unt..
Fecundatorul Dac din pat de stea regală sunt
şi zorii, -n vals fotonic, mi se întrec pe creste,
odată cu cristalele din plai, cu doine-agreste,
odată cu-acei nori ce-n Sarmisegetuse-s unt..
Vineri, 5 octombrie 2012.
Aurul din orele Daciei..
Nu-mi irosesc argintul din zile, Împărat al Romei,
numărând scorpionii din deşerturile tale
cu impresionantă bogăţie de veninoase..!.
Ţi-aş inventaria oazele oaselor,
scorpioane-mpărat,
dar ele-ţi strălucesc prin absenţă:
dedesubt de dune, fără vreo răcoroasă
galerie fosforescentă, -ai păstrat
dar oceanul de ţiţei
şi ciclonu-i păcuros..!.
Nu-mi irosesc aurul din ore,
sau inelele de ceramică
din trunchiul meu de ianuarie,
nu-mi irosesc platina din decenii,
numărându-ţi scorpionii-mpăraţi-crispaţi
de pe pietrele-sâni ale secatelor albii de râuri,
ori dintre măturicile mov-amare
ale prundişurilor, păscute câteodată
de fugos-fumegoasele capre
mereu-rătăcitoare-ntre şoimii mei pestriţi..
(O variantă a poemului a fost publicată în revista Poezia – Iaşi, ISSN 1582-0890,
anul al XVI-lea, nr. 2 / 56, vară, 2011, p. 26 sq.).
Mi-am irosit vulturii tainei mari..
Fără vreo reţinere, v-am spus marea taină
a unicei religii din Cogaion,
chiar pe culmea-curcubeu:
„.. sunteţi părţi (bune, ori rele), din Dumnezeu
şi n-aveţi ce căuta cu mintea în afara Lui,
în afara sacrului Întreg cosmic..!
Singura voastră grijă este
să vă păstraţi – ca parte – puritatea, adevărul,
sănătatea, dreptatea, vitejia cinstită,
că dacă partea-i curată, sănătoasă, mereu-biruitoare,
şi întregului – numit Dumnezeu – îi merge bine..!”.
Dar, de când mi-aţi nuntit oul cu iepurele,
chiar de la o interstelară poştă se vede
că nu mi-aţi respectat sacra rostire,
făcându-mă
să-mi irosesc condorii tainei mari
şi să mai încântecesc o dată:
.. microcosmos, macrocosmos,
taina lumii este-n Logos..!.
(O variantă a poemului a fost publicată în revista Poezia – Iaşi, ISSN 1582-0890,
anul al XVI-lea, nr. 2 / 56, vară, 2011, p. 27).
Pirul şi lespedea episcopului Niceta Remesianu..
Printre valahele brânduşe-ale Zalmoxianismului,
cu petalele buzelor ca borangicul, nişte episcopi –
din spaţiul antic-măreţei Dacii – propovăduiesc toate
cărţile creştinate, spre a se naşte eliadescul concept
de Creştinism Cosmic..
În schimb, numai irepresibilul pir crescut între trandafirii
de pe mormântul sfântului valah, Niceta Remesianu,
împinge lespedea – pe care i s-a incizat textul caligrafic
al celebrului său imn, Laudă, Ţie, Doamne.. –
în clar-clocotitoarele ape-ale Dunării..
Miercuri, 16 martie 2011 / Vineri, 8 noiembrie 2013.
Strămoşi, treziţi-vă..!.
Se-nclină iar, puţin câte puţin, astfel se şi ridică
placa tectonică,
pe care-i a noastră Mare Pelasgo-Getică,
ori Marea Neagră,
după cum, în ultima vreme istorică,
îi spun geografii evmezici şi moderni,
poate, pentru că, -n momentele-i de furie,
capătă culoarea din cerul gurii întâlnit la câinii feroce,
ori la hienele ce-o înconjoară,
ce-i pândesc plajele de aur..
De la cataclismul atlantidic,
de când s-a rupt în două istmul Bosforului,
a mea Mare Pelasgo-Getică dă-n clocot,
a noastră Neagră Mare fierbe,
roade-adânc malurile-i la rădăcini
şi surpă, îndeosebi, malurile sfintei mele Dacii,
distruge plajele României mele de Dobrogea,
încât unii savanţi chiar încep să vorbească
despre o acută parodontoză euxină
(mai mult ca sigur, de mâine, imediat,
după lectura atentă a acestui poem paradoxist)..!.
Totuşi, eu, cunoscătorul profundei istorii,
de trei mii trei sute treizeci şi trei de metri,
a mării mele strămoşeşti, Black Sea,
nu de două mii două sute unsprezece metri
cât se relevă, incontestabil, azi,
da, eu ştiu că iar se ridică placa tectonică,
pe care-i a noastră Mare Pelasgo-Getică,
revărsându-i apa albastră din ligheanu-i imens
cât cerul şi revenindu-se la vechea ei întindere,
făcând să fie submerse din nou matca şi bărăganele
Dunării de Jos, până-n amonte de confluenţa Jiului
cu sacrul fluviu al strămoşilor mei cu ştiinţa
de a se face nemuritori..!.
Realitatea asta prezent-viitoare, domnilor academicieni,
mi-a prilejuit solemn mai josul semnal de alarmă
ca pentru un veridic al doisprezecelea ceas:
Strămoşii mei – nemuritori prin Zalmoxianism
şi muritori prin Creştinism –, treziţi-vă,
să nu rămâneţi submerşi câteva milenii
şi cu o nereunită Dacie ca între anticele-i hotare,
chiar dacă nu mai auziţi imnul României
în fiecare dimineaţă şi-n miez de beznă, de genune..!.
Din edenica mea Dacie, cea mereu prădată..
Dumnezeu a trudit şi sâmbăta
întru nemurire şi veşnică pomenire.
Dincoace de Geneză, toate se derulează
după neclintit-cibercosmicul program..
După cum bine se ştie,
nu la multă vreme după Geneză,
Atoatecreatorul a ieşit la pensie –
dar, până-n prezent, n-am auzit
că vreun guvern din microcosmos,
ori din macrocosmosul nostru cotidian,
ar fi tăiat din pensia lui Dumnezeu,
sau a vreunei fiinţe truditoare,
după chipul şi asemănarea Domnului,
în afară de odiosul guvern Boc–Băsescu,
din edenica mea Dacie, cea mereu prădată,
cea mereu jupuită de toţi
şi de toate imperiile,
dincoace de truda de sâmbătă..
(O variantă a poemului de mai sus –
dar purtând titlul Dincoace de truda de sâmbătă.. –
a fost publicată în revista Poezia – Iaşi, ISSN 1582-0890,
anul al XVIII-lea, nr. 4 / 62, iarnă, 2012, p. 47).
Fără „magna cum laude”: şi să fim realişti..!.
Steagul meu pelasgo-dac, tricolor-şuierător-cap-de-lup,
tricolor-înspiralat-fâlfâitor-trup-de-balaur galactic,
pe la mijloc, în aprins tricolor-busuioc al iubirii Daciei,
rămâne
cogaionic-nemuritor, înrourându-vă, poate şi vouă,
genele, zâne-ale istoriilor tot mai vitrege,
tot mai vitregitoare, ce n-aveţi decât să vă dilataţi
sufletul, pe cât îl mai aveţi, pupilele siameze,
sub talpa caldă a fierului de călcat genunchii, coapsele,
sânii zânoşi, sub fierbinţi săruturi de poeţi ai curţilor
imperiale, până-n zig-zagul fotoni-cocorilor din cosmicul
unghi, dintotdeauna înaintător pe sub oul pupezei,
inclusiv, cel din straşnicul cuib al scorburii aflate în teiul
genial, ori pe sub castronul-copertă, plin cu pilaf – da,
coperta-castron pentru cartea fundamentală a insectelor,
pentru orice altceva, dar nicidecum, pentru orologiul
re-Unirii Patriei mele între hotarele Daciei –
da, ale Daciei lui Burebista, ale Daciei lui Regalian,
nu ale scursorilor imperiilor, nu ale politic-flecarilor,
nu ale administrativ-gunoaielor, nu ale mafioţilor fonfi,
ori de alt soi, căci vouă vă zic răspicat:
marş, din amvonul Patriei mele, Dacia, Valahia Magna..!.
Asta, pentru toate „istoriile” falsificatorilor, să se ştie clar
de-acum încolo, fără magna cum laude: şi să fim realişti!.

Alexandru Bogdanovici - Nopți Carpatice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În noaptea grea se odihnesc Carpații,
cirezi de zimbri cu capul frânt pe labe.
Ecoul tace în silabe,
Cascadele se-ngână somnolent.
În coama vânătă dorm spații,
Mitologii, legende dorm și anii,
Și tăinuiesc cu Dumnezeu ciobanii
Ca-n zilele din Vechiul Testament.
Se-adună neguri vii în cete
Ca duhuri din Istorii răsculate,
Să-ncoroneze frunți înviforate,
Să cearnă secolii în plete.
În grote și în peșteri daco-trace
Se spovedesc urgiile cumplite.
Zalmoxe!
Trecutul tot se odihnește-n pace
Cernut în funerare stalactite.
Doar umbrele pășesc în noapte
Spre Orion, pe Căi de Lapte.
Se scoală din morminte și pisanii
În platoșe de-argint vitejii –
Și călăresc în umbra veacurilor cnejii,
Când Domnul vorovește cu ciobanii.