Așa ți-a fost, probabil, ție scris,
În țara ta miloasă și nătângă
Să vină voma crudului abis
Și oasele în trup să ți le frângă.

Și-așa cum stai, țăran crucificat,
Și te lovesc barbarii mai departe,
Ești un popor, o țară și un stat,
Destinul nostru condamnat la moarte.

Și, mai ales, tu ești sortit acum
Atâtor jignitoare ipoteze,
Să fii crezut tiranul tău postum,
Biografia să ți-o inverseze.

Student maghiar? O, nu, țăran român,
Mihai Cofariu, sfântă înviere,
Strângându-ți zilnic patria la sân,
Precum porunca din strămoși ți-o cere.

Tu nu-i urăști pe ucigașii tăi,
Tu ești iertarea ce le-ncape toate,
Un semn de viață, peste moarte, dă-i
Acestei țări, ce parcă nu mai poate.

Și parcă mai fusese prin Ardeal,
Și parcă s-a mai auzit o dată,
Ca norii unui plâns torențial,
Se-aude osul nației pe roată.

Și dacă tu te-ai ridicat din morți
Înseamnă că speranța ne rămâne,
Că tu destinul neamului îl porți
Și merităm „Deșteaptă-te, Române!”.