meșterul manole – Versuri.pro

Cezar Bolliac - Meșterul Manole

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Manole, Manole,
Meștere Manole,
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara-mi curge,
Copilașu-mi plânge.
Manole, Manole!
Vara toată stau la muncă
Meșteri câți în țară sunt;
Iarna lucrul tot se strică,
Osteneala merge-n vânt.
Toată lumea e-n veghere
Și se miră în tăcere.
Neagul-Vodă poruncește
Și să jură-n Dumnezeu:
Sau că zidul se-ntărește,
Sau că mor cum e mai rău;
Căci e chiar o dievolie
Mânăstirea să nu ție.
Meșterii se-nfiorară
Și-ncepură-a se gândi
Cum să facă să nu moară,
Căci ei mâine n-or mai fi.
Neagul-Vodă ce vorbește
Negreșit că se-mplinește.
Meșterul Manole-ncepe
Iscusit a le vorbi;
Căci el singur se pricepe
Ce ispită poate fi
De se surpă peste gloată
Ce-au lucrat o vară toată.
– „De cuvânt să am eu parte,
Meșteri buni, mă ascultați!
Omenie aibă foarte
Fiecare dintre frați:
Cere zidul o muiere,
Ca să-i fie-ntemeiere!.
Mâine-n zid să se zidească
Măcar care din femei,
Ce va fi să se ivească
Cu merinzi, la soțul ei! ”
Meșterii se spăimântară
Ș-ochii-n jos cu toți lăsară.
– „Stați pe loc! și fără frică,
Cu credință să jurați!
Că din voi nici unu strică
Fapt-aceasta ce-apucați!
La primejdia obștească,
Trebuie unul să jărtfească.
Sufletu-i să se unească
Cu al Iudii la un loc,
Și țărina-i n-o primească
Nici pământ, nici vânt, nici foc!
Blestemat fie-n vecie
Cel ce-o spune la soție! ”.
Ei cu toții se jurară
Cum că taina nu o vând,
Și apoi se-mbrățișară,
Făr-a zice vrun cuvânt;
Dar, sunt mulți d-ăi fără frică
Ce-astăzi jură, mâine strică.
Cu nevasta fiecare
începu a se vorbi,
Să nu vie cu mâncare
Până seara va murgi.
Dar Manole-a ei venire
O lăsă la norocire.
Meșterii se mai adună
Până-n ziuă, la zidit;
Ș-ucenicii împreună
Toți cu toții au venit!
Însă tuturor l-e frică
A zidi, căci iar se strică.
Soarele către amiază
Începu a-nainta,
Și Manole-atunci s-așază
De unelte a-și căta:
– „Frați, începem a zidi,
Căci suntem în miazăzi.
Puneți mâna pe mistrie,
Calfe, ucenici idem,
Căci se vede o soție
Nu știe-a cui din câți suntem. ”
Calea toți o ațintară,
Dar pe loc s-astâmpărară.
Căci e Uța, credincioasă
Meșterului cel cinstit,
Ce soția-i cea frumoasă
La frăție a jertfit.
De când ea se măritase
Un an numai apucase.
O luă de mână-ndată
Și pe zid o întreptă;
Cum să stea apoi i-arată
Ș-a zidi se apucă.
Fie dragoste sau frică,
Ea cuvântul nu i-l strică.
Ceilalți meșteri în mirare,
Toți cu groază îl privesc,
Și stau toți în depărtare,
Căci aproape nu-ndrăznesc,
Când el dulce îi vorbește
Și cu grabă o zidește.
– „Astă glumă nu e bună,
Manole, iubitul meu;
Te gândește că sunt mumă
Și că cresc pe fiul tău. ”
Dar Manole tot glumește
Și cât poate se grăbește.
Pân’ la piept el o zidise,
Și ea dulce îi cânta,
Zidul tare o strivise,
Și ea-n lacrămi înota.
Dar acum se isprăvește,
Zidul mai o covârșește.
Asta fuse lecuirea
Zidul d-a putea ține;
Și d-atuncea mânăstirea
Încetă d-a mai cădea.
Vânt, cutremur n-o smintește,
Uța-n zid o sprijinește.
Neagul-Vodă cheltuise
Toat-averea, să credeți,
Și-ncă nu se isprăvise
Mânăstirea ce vedeți.
Se bocește ca muiere
Și Manole îi tot cere.
Doamna Despa atunci scoate
Din urechi ai săi cercei;
– „Na, Manole, de se poate,
Prinde tu ce știi pă ei,
Numai vezi de aurește
Mânăstirea ș-isprăvește. ”.
Când Manole de pe cruce
Darul merse dă-și luă,
Dan și Iașu-ncet se duce,
Scara-n mii că sfărîmă.
Pizma tot la rele naște
Și pe frați îi vrăjmășaște.
Meșterul în turburare
Aripi îndată-și lucră,
S-avântă cu o zburare
Ș-uite colo mi-ți pică.
Stana lui cea marmurită
Ne dă apă lămurită.
1847

Grigore Vieru - Acum Aștept

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu ca meșterul Manole
femeia-mi zidii
de vie-n pereți.
Când am ajuns aproape de capăt
cu lucrul,
înnebunisem
de dorul ei.
Voiam să-i văd ochii –
năruii zidul
până la ochi.
Voiam să-i văd gura –
năruii zidul
până la gură.
Voiam brâul să-i cuprind –
năruii zidul
până la brâu.
Voiam să-i mângâi genunchii
striviți –
năruii zidul
până la genunchi.
Voiam să-i măsor
niște încălțări noi –
năruii zidul
până sub tălpi.
Acum aștept
cineva să-mi ia capul:
ori femeia,
ori împăratul.

Gabriela Melinescu - Albastrul de Voroneț

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Meșterul cu ochi albaștri.
Irisul înlăcrimat.
Pe obraz subțire ploaie.
Albastrul cutremurat.
Poate i s-a născut un fiu
și-a primit din sat solie.
Strigă, tremură de dor,
albastru-i de bucurie.
Și-au râs aici, zugravii,
pensulele-au amețit.
Dinții albi opriți în hohot.
Albastrul în alb topit.
Mai departe se-ntrerupe
cerul verii nefirește.
Meșterul nemaivăzut
Ca izvorul s-a pierdut.
Ceru-n ochiul drept lipsește.

Ion Taloş - Meșterul Manole

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cei nouă zidari,
Nouă meșteri mari
Ei se socotea,
Ca ei să-mi facă
Zid de mănăstire
Să nu fie-n lume.
Ziua ziduia,
Noaptea se surpa.
Ei se socotea,
Jurământ punea
Ca ei să nu spuie
La neveste-acasă
Și care va merge
Meșterul Manole
Luni de dimineață
Cu prânzu-nainte…
În zid s-o ziduiască.
Opt necredincioși…
Credința-o călcat,
Credință n-avea
Și ei le spunea,
Ele nu venea.
Manole, Manole,
Meștere Manole,
El credința-și ține
Că el că nu-i spune
La nevastă-acasă.
Luni de dimineață
Ea mi se scula,
Pruncu-și scălda,
Prânzu-și făcea,
La bărbat pleca.
El când o vedea,
Din gură grăia:
De-ar da Dumnezeu
Rugu să-i răsaie,
Pe ea să mi-o-ncurce,
Mâncarea s-o verse,
Doar vremea va trece.
Rugu-i răsărea,
Ea mi-l ocolea,
Mai tare venea.
El când mi-o vedea,
Cu mâna-i făcea
‘Ndărăpt să se-ntoarcă.
Ea, când îl vedea
Mai tare venea,
La el ajungea,
Mâncarea punea.
Zidarii mi-o lua
Și-n zid mi-o punea.
Nimic nu-i vorbea,
Num-o ziduia,
Zid pân’ la genunchi.
Ea din grai grăia:
– Voi nouă zidari,
Nouă meșteri mari,
Doar voi nu glumiți
De mă ziduiți
Zid pân’ la genunchi?
Nimic nu-i zicea,
Num-o ziduia,
Zid până la brâu,
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meștere Manole,
Dar voi nu glumiți
De mă ziduiți
Zid până la brâu,
Că zidu mă strânge,
Țâțișoara-mi curge
Și copilu-mi plânge.
Nimic nu-i zicea,
Num-o ziduia
Zid până la țâțe.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meștere Manole,
Ție nu ți-i milă
De a ta soție?
Că zidu mă strânge,
Țâțișoara-mi curge
Și copilu-mi plânge.
Nimic nu-i zicea
Num-o ziduia
Zid până la gât.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meștere Manole,
Ție nu ți-i milă
De a ta soție?
Văd că nu glumiți
De mă ziduiți.
Zid până la gât,
Că zidu mă strânge,
Țâțișoara-mi curge
Și pruncuşoru-mi plânge.
Da’ voi să-mi lăsați
Loc leagănului
La capu zidului,
Vântu când o bate
Ni l-o legăna
Și când îmi va ninge
Pruncu mi l-o unge
Și când o ploua
Pruncu-l va scălda.
Lui cu mama lui,
Lui cu mama lui!

Nicolae Labiș - Meșterul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Meșterul.
Meșter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Și ce dantelată de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Și din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeș mai în jos.
Un om bărbos ținea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând.
Căzut în iarbă și secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Și-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.
Visai să vezi sub bolțile rotunde
Și-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut și soare
Chipul pălmașilor acestei țări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ți
Ca zdrențe vii părerile de rău,
Tu ți-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.
Dar ți-ai simțit-o renăscând cu larmă
În dangătul de clopot, presimțit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poți clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: – Mai pot!.
Orbind cu pirozeaua de pe cușmă,
Și îndreptând hangerul de la gât,
Domnul țintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor și mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.
Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de șindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului și-a țării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să țâșnești în veci de veci, fântână,
De jertfă și de cântec pururi viu.
S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde și-n ulcioare,
Fără odihnă,
fără uitare,
fără somn.

Anonim - Mănăstirea Argeșului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe Argeș în jos,
Pe un mal frumos,
Negru-Vodă trece
Cu tovarăși zece:
Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.
Merg cu toți pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de mănăstire
Și de pomenire.
Iată cum mergea
Că-n drum ajungea
Pe-un biet ciobănaș
Din fluier doinaș,
Și cum îl vedea,
Domnul îi zicea:
– Mândre ciobănaș
Din fluier doinaș,
Pe Argeș în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeș în jos
Cu turma ai fost.
Nu cumva-i văzut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit,
La loc de grindis,
La verde-aluniș?
– Ba, doamne, -am văzut,
Pe unde-am trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit.
Cânii, cum îl văd,
La el se reped
Și latră-a pustiu
Și urlă-a mortiu.
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea
Și curând pleca,
Spre zid apuca
Cu nouă zidari,
Nouă meșteri mari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.
– Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănăstire
Și de pomenire.
Deci voi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Curând vă siliți
Lucrul de-l porniți
Ca să-mi ridicați,
Aici să-mi durați
Mănăstire naltă
Cum n-a mai fost alta,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!
Meșterii grăbea,
Sforile-ntindea,
Locul măsura,
Șanțuri largi săpa
Și mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!
Domnul se mira
Ș-apoi îi mustra,
Ș-apoi se-ncrunta
Și-i amenința
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari
Tremura lucrând,
Lucra tremurând
Zi lungă de vară,
Ziua pan’ în seară;
Iar Manoli sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Și un vis visa,
Apoi se scula
Ș-astfel cuvânta:
– Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari,
Știți ce am visat
De când m-am culcat?
O șoaptă de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soțioară,
Cea-ntâi sorioară
Care s-a ivi
Mâni în zori de zi,
Aducând bucate
La soț ori la frate.
Deci dacă vroiți
Ca să isprăviți
Sfânta mănăstire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toți să jurăm
Și să ne legăm
Taina s-o păstrăm.
Ș-orice soțioară
Orice sorioară,
Mâni în zori de zi
Întâi s-o ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
Iată, -n zori de zi,
Manea se trezi,
Ș-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Și mai sus, pe schele,
Și-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai! ce zărea?
Cine că venea?
Soțioara lui,
Floarea câmpului!
Ea s-apropia
Și îi aducea
Prânz de mâncătură,
Vin de băutură.
Cât el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Și plângând zicea:
„Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,
Să curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale,
S-o-ntoarcă din cale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriul întuneca.
Și curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Și umflă șiroaie.
Dar oricât cădea,
Mândra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Și s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plângea,
Și iar se-nchina,
Și iar se ruga:
„Suflă, Doamne, -un vânt,
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să-ndoaie,
Munții să răstoarne,
Mândra să-mi întoarne,
Să mi-ntoarne-n cale,
S-o ducă devale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Și suflă un vânt,
Un vânt pre pământ,
Paltini că-ndoaia,
Brazi că despoia,
Munții răsturna,
Iara pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum șovăia
Și s-apropia
Și, amar de ea,
Iată c-ajungea!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari
Mult înveselea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mândra-și săruta,
În brațe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Și, glumind, zicea:
– Stai, mândruța mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Și să te zidim!
Ana se-ncredea
Și vesel râdea.
Iar Manea ofta
Și se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân’ la gleznisoare,
Pân’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici că mai râdea,
Ci mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Agiunge-ți de șagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Trupusoru-mi frânge!
Iar Manea tăcea
Și mereu zidea;
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân’ la gleznisoare,
Pân’ la pulpisoare,
Pân’ la costișoare,
Pân’ la tățișoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plângea
Și mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge
Tățișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge!
Manoli turba
Și mereu lucra.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân’ la costișoare,
Pân’ la tățișoare,
Pân’ la buzisoare,
Pân’ la ochișori,
Încât, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Viața mi se stinge!
Pe Argeș în jos,
Pe un mal frumos
Negru-Vodă vine
Ca să se-nchine
La cea mănăstire,
Falnică zidire,
Mănăstire naltă,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Și se-nveselea
Și astfel grăia:
– Voi, meșteri zidari,
Zece meșteri mari,
Spuneți-mi cu drept,
Cu mâna pe pept,
De-aveți meșterie
Ca să-mi faceți mie
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă?
Iar cei meșteri mari,
Calfe și zidari,
Cum stau pe grindis,
Sus pe coperiș,
Vesel se mândrea
Ș-apoi răspundea:
– Că noi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Alții nici că sunt
Pe acest pământ!
Află că noi știm
Oricând să zidim
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă!
Domnu-i asculta
Și pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece meșteri mari,
Să mi-i părăsească,
Ca să putrezească
Colo pe grindis,
Sus pe coperiș.
Meșterii gândea
Și ei își făcea
Aripi zburătoare
De șindrile ușoare.
Apoi le-ntindea
Și-n văzduh sărea,
Dar pe loc cădea,
Și unde pica,
Trupu-și despica.
Iar bietul Manoli,
Meșterul Manoli,
Când se-ncerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieșea
Un glas nădușit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Și mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Tățișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge,
Viața mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochi-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvârtea,
Și de pe grindis,
De pe coperiș,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fântână lină,
Cu apă puțină,
Cu apă sărată,
Cu lacrimi udată!

Ara Alexandru Șișmanian - Meșterul Manole

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Dacă mi-aș scoate toate pietrele din suflet – aș putea clădi,
nou meșter Manole, oare o biserică? • nimeni se aruncă-n
dumnezeul mort – dar unde sunt cioburile suferințelor sparte •
de ce aș mai privi un țărm cu gândul departe – o gură plină cu
silabele ce nu mai pot naviga pân’ la cuvinte • o ureche unde
dorm în hamacuri de-oglinzi – atâtea imagini • magicianul se
topește scânteind printre dune – mirajele se evaporă din
trupul lui boreal de ficțiune • el a găsit firul unic dintre fiecare
orizont și fiece pas • navigând printre năluci de sticlă – a găsit
cheia porții din urmă a tuturor labirinturilor • cheia porții fără
de număr • nimeni este dezamăgirea cu care zâmbim
imposibilul • dezamăgirea noastră euristică – dezgustul cu
care vomităm cuvintele străine • nimeni este steaua neantului
– sub care plâng de frică și de umbră toți îngerii stelelor –
sidefii de disperare • rece e această iubire sub care tremură
galaxiile • această iubire • repulsie care vă congelează cu
invizibil • nimic cu petale de poate – nitescentul la vacuitate
cu singur • o mână inventată de tot ce a dispărut • și-aceste
acoperișuri cu transparența albastră ca niște aripi de înger • și
dacă pe neașteptate soarele ar ninge într-un gigantic crepuscul
final unde se-amestecă unda cu corpusculul • țin în palmă
labirinturile evanescente – și mă caut • cheile privirii ne
zâmbesc – niciodată alt mereu decât al celuilalt • stil fără
silabe – fără cuvinte • intonația tandră vidă de foneme • roșu
de plonjon până-n adânc – și negru dincolo de nemuriri de
strălucire • ploaia e mai narativă decât neaua – care ninge
mereu aceeași clipă •

Vasile Alecsandri - Mănăstirea Argeșului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe Argeș în jos,
Pe un mal frumos,
Negru-Vodă trece
Cu tovarăși zece:
Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.
Merg cu toți pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de mănăstire
Și de pomenire.
Iată cum mergea
Că-n drum ajungea
Pe-un biet ciobănaș
Din fluier doinaș,
Și cum îl vedea,
Domnul îi zicea:
– Mîndre ciobănaș
Din fluier doinaș,
Pe Argeș în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeș în jos
Cu turma ai fost.
Nu cumva-i văzut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit,
La loc de grindis,
La verde-aluniș?
– Ba, doamne, -am văzut,
Pe unde-am trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit.
Cîinii, cum îl văd,
La el se repăd
Și latră-a pustiu
Și urlă-a mortiu.
Cît îl auzea,
Domnu-nveselea
Și curînd pleca,
Spre zid apuca
Cu nouă zidari,
Nouă meșteri mari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.
– Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănăstire
Și de pomenire.
Deci voi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Curînd vă siliți
Lucrul de-l porniți
Ca să-mi ridicați,
Aici să-mi durați
Mănăstire naltă
Cum n-a mai fost alta,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!
Meșterii grăbea,
Sfîrile-ntindea,
Locul măsura,
Șanțuri largi săpa
Și mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!
Domnul se mira
Ș-apoi îi mustra,
Ș-apoi se-ncrunta
Și-i amenința
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari
Tremura lucrînd,
Lucra tremurînd
Zi lungă de vară,
Ziua pîn-în seară;
Iar Manoli sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Și un vis visa,
Apoi se scula
Ș-astfel cuvînta:
– Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari,
Știți ce-am visat
De cînd m-am culcat?
O șoaptă de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pîn-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntîi soțioară,
Cea-ntîi sorioară
Care s-a ivi
Mîine în zori de zi,
Aducînd bucate
La soț ori la frate.
Deci dacă vroiți
Ca să isprăviți
Sfînta mănăstire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toți să jurăm
Și să ne legăm
Taina s-o păstrăm.
Ș-orice soțioară
Orice sorioară,
Mîine în zori de zi
Întîi s-o ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
Iată, -n zori de zi,
Manea se trezi
Ș-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Și mai sus, pe schele,
Și-n cîmp se uita,
Drumul cerceta.
Cînd, vai, ce zărea?
Cine că venea?
Soțioara lui,
Floarea cîmpului!
Ea s-apropia
Și îi aducea
Prînz de mîncatura,
Vin de băutura.
Cît el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Și plîngînd zicea:
„Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pîraie,
Să curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mîndra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale,
S-o-noarce din cale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriul întuneca.
Și curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pîraie
Și umflă șiroaie.
Dar oricît cădea,
Mîndra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Și s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plîngea,
Și iar se-nchina,
Și iar se ruga:
„Suflă, Doamne, -un vînt,
Suflă-l pe pămînt,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să-ndoaie,
Munții să răstoarne,
Mîndra să-mi întoarne,
Să mi-ntoarne-n cale,
S-o ducă devale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Și sufla un vînt,
Un vînt pre pămînt,
Paltini că-ndoaia,
Brazi că despoia,
Munții răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum șovăia
Și s-apropia
Și, amar de ea,
Iată c-ajungea!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari
Mult înveselea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mîndra-și săruta,
În brațe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Și, glumind, zicea:
_ Stai, mîndruța mea,
Nu te spăria,
Că vrem să glumim
Și să te zidim!
Ana se-ncredea
Și vesel rîdea.
Iar Manea ofta
Și se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pîn’ la gleznisoare,
Pîn’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici că mai rîdea,
Ci mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Ajunge-ți de șagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strînge,
Trupusoru-mi frînge!
Iar Manea tăcea
Și mereu zidea;
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pîn’ la gleznisoare,
Pîn’ la pulpisoare,
Pîn’ la costișoare,
Pîn’ la țițișoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plîngea
Și mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strînge
Țițișoara-mi plînge,
Copilașu-mi frînge!
Manoli turba
Și mereu lucra.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pîn’ la costișoare,
Pîn’ la țițișoare,
Pîn’ la buzisoare,
Pîn’ la ochișori,
Încît, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strînge,
Viața mi se stinge!
Pe Argeș în jos,
Pe un mal frumos
Negru-Vodă vine
Ca să se-nchine
La cea mănăstire,
Falnică zidire,
Mănăstire naltă,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Și se-nveselea
Și astfel grăia:
– Voi, meșteri zidari,
Zece meșteri mari,
Spuneți-mi cu drept,
Cu mîna pe pept,
De-aveți meșterie
Ca să-mi faceți mie
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă?
Iar cei meșteri mari,
Calfe și zidari,
Cum stau pe grindis,
Sus pe coperiș,
Vesel se mîndrea
Ș-apoi răspundea:
– Ca noi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Alții nici că sînt
Pe acest pămînt!
Află că noi știm
Oricînd să zidim
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă!
Domnu-i asculta
Și pe gînduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece meșteri mari,
Să mi-i părăsească,
Ca să putrezească
Colo pe grindis,
Sus pe coperiș.
Meșterii gîndea
Și ei își făcea
Aripi zburătoare
De șindrili ușoare.
Apoi le-ntindea
Și-n văzduh sărea,
Dar pe loc cădea,
Și unde pica,
Trupu-și despica.
Iar bietul Manoli,
Meșterul Manoli,
Cînd se-ncerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieșea
Un glas nădușit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Și mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strînge,
Țițișoara-mi plînge,
Copilașu-mi frînge,
Viața mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochi-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvîrtea,
Și de pe grindis,
De pe coperiș,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fîntînă lină,
Cu apă puțină,
Cu apă sărată,
Cu lacrimi udată!

Balade Populare - Mănăstirea Argeșului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe Argeș în jos,
Pe un mal frumos,
Negru-Vodă trece
Cu tovarăși zece:
Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.
Merg cu toți pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de mănăstire
Și de pomenire.
Iată cum mergea
Că-n drum ajungea
Pe-un biet ciobănaș
Din fluier doinaș,
Și cum îl vedea,
Domnul îi zicea:
– Mândre ciobănaș
Din fluier doinaș,
Pe Argeș în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeș în jos
Cu turma ai fost.
Nu cumva-i văzut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit,
La loc de grindis,
La verde-aluniș?
– Ba, doamne, -am văzut,
Pe unde-am trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit.
Câinii, cum îl văd,
La el se reped
Și latră-a pustiu
Și urlă-a mortiu.
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea
Și curând pleca,
Spre zid apuca
Cu nouă zidari,
Nouă meșteri mari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.
– Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănăstire
Și de pomenire.
Deci voi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Curând vă siliți
Lucrul de-l porniți
Ca să-mi ridicați,
Aici să-mi durați
Mănăstire naltă
Cum n-a mai fost alta,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!
Meșterii grăbea,
Sfâriile-ntindea,
Locul măsura,
Șanțuri largi săpa
Și mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!
Domnul se mira
Ș-apoi îi mustra,
Ș-apoi se-ncrunta
Și-i amenința
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari
Tremura lucrând,
Lucra tremurând
Zi lungă de vară,
Ziua pân-în seară;
Iar Manoli sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Și un vis visa,
Apoi se scula
Ș-astfel cuvânta:
– Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari,
Știți ce am visat
De când m-am culcat?
O șoaptă de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soțioară,
Cea-ntâi sorioară
Care s-a ivi
Mine în zori de zi,
Aducând bucate
La soț ori la frate.
Deci dacă vroiți
Ca să isprăviți
Sfânta mănăstire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toți să jurăm
Și să ne legăm
Taina s-o păstrăm.
Ș-orice soțioară
Orice sorioară,
Mine în zori de zi
Întâi s-o ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
Iată, -n zori de zi,
Manea se trezi
Ș-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Și mai sus, pe schele,
Și-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai, ce zărea?
Cine că venea?
Soțioara lui,
Floarea câmpului!
Ea s-apropia
Și îi aducea
Prânz de mâncătură,
Vin de băutură.
Cât el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Și plângând zicea:
„Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,
Să curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale,
S-o-noarce din cale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriul întuneca.
Și curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Și umflă șiroaie.
Dar oricât cădea,
Mândra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Și s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plângea,
Și iar se-nchina,
Și iar se ruga:
„Suflă, Doamne, -un vânt,
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să-ndoaie,
Munții să răstoarne,
Mândra să-mi întoarne,
Să mi-ntoarne-n cale,
S-o ducă devale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Și suflă un vânt,
Un vânt pre pământ,
Paltini că-ndoaia,
Brazi că despoia,
Munții răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum șovăia
Și s-apropia
Și, amar de ea,
Iată c-ajungea!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari
Mult înveselea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mândra-și săruta,
În brațe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Și, glumind, zicea:
– Stai, mândruța mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Și să te zidim!
Ana se-ncredea
Și vesel râdea.
Iar Manea ofta
Și se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân’ la gleznisoare,
Pân’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici că mai râdea,
Ci mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Ajunge-ți de șagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Trupusoru-mi frânge!
Iar Manea tăcea
Și mereu zidea;
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân’ la gleznisoare,
Pân’ la pulpisoare,
Pân’ la costișoare,
Pân’ la țițișoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plângea
Și mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge
Țițișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge!
Manoli turba
Și mereu lucra.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân’ la costișoare,
Pân’ la țițișoare,
Pân’ la buzisoare,
Pân’ la ochișori,
Încât, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Viața mi se stinge!.
Pe Argeș în jos,
Pe un mal frumos
Negru-Vodă vine
Ca să se-nchine
La cea mănăstire,
Falnică zidire,
Mănăstire naltă,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Și se-nveselea
Și astfel grăia:
– Voi, meșteri zidari,
Zece meșteri mari,
Spuneți-mi cu drept,
Cu mâna pe pept,
De-aveți meșterie
Ca să-mi faceți mie
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă?
Iar cei meșteri mari,
Calfe și zidari,
Cum stau pe grindis,
Sus pe coperiș,
Vesel se mândrea
Ș-apoi răspundea:
– Ca noi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Alții nici că sunt
Pe acest pământ!
Află că noi știm
Oricând să zidim
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă!
Domnu-i asculta
Și pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece meșteri mari,
Să mi-i părăsească,
Ca să putrezească
Colo pe grindis,
Sus pe coperiș.
Meșterii gândea
Și ei își făcea
Arip zburătoare
De șindrile ușoare.
Apoi le-ntindea
Și-n văzduh sărea,
Dar pe loc cădea,
Și unde pica,
Trupu-și despica.
Iar bietul Manoli,
Meșterul Manoli,
Când se încerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieșea
Un glas nădușit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Și mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Țițișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge,
Viața mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochi-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvârtea,
Și de pe grindis,
De pe coperiș,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fântână lină,
Cu apă puțină,
Cu apă sărată,
Cu lacrimi udată!

Balade Populare - Meșterul Manole

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cei nouă zidari,
Nouă meșteri mari
Ei se socotea,
Ca ei să mi-ș facă
Zid de mănăstire
Să nu fie-n lume.
Ziua zidea,
Noaptea se surpa.
Ei se socotea,
Jurământ punea
Ca ei să nu spuie
La neveste-acasă
Și care va merge
Meșterul Manole
Luni de dimineață
Cu prânzu-nainte..
În zid s-o zidească.
Opt necredincioși..
Credinț-o călcat,
Credință n-avea
Și ei le spunea,
Ele nu venea.
Manole, Manole,
Meștere Manole,
El credința-și ține
Că el că nu-i spune
La nevast-acasă.
Luni de dimineață
Ea mi se scula,
Pruncu și-l scălda,
Prânzu și-l făcea,
La bărbat pleca.
El când o vedea,
Din gură grăia:
De-ar da Dumnezeu
Rugu să-i răsaie,
Pe ea să mi-o-ncurce,
Mâncarea s-o verse,
Doar vremea va trece.
Rugu-i răsărea,
Ea mi-l d-ocolea,
Măi tare venea.
El când mi-o vedea,
Cu mâna-i făcea
‘Ndărăpt să se-ntoarcă.
Ea, când îl vedea
Măi tare venea,
La el ajungea,
Mâncarea punea.
Zidarii mi-o lua
Și-n zid mi-o punea.
Nimic nu-i vorbea,
Num-o zidea,
Zid pân’ la genunchi.
Ea din grai grăia:
– Voi nouă zidari,
Nouă meșteri mari,
Doar voi nu glumiți
De mă zidiți
Zid pân’ la genunchi?
Nimic nu-i zicea,
Num-o zidea,
Zid până la brâu,
Ea iar din grai grăia:
— Manole, Manole,
Meștere Manole,
Dar voi nu glumiți
De mă zidiți
Zid până la brâu,
Că zidu mă strânge,
Țâțișoara-m’ curge
Și copilu-m’ plânge.
Nimic nu-i zicea,
Num-o zidea
Zid până la țâțe.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meștere Manole,
Ție nu ți-i milă
De a ta soție?
Că zidu mă strânge,
Țâțișoara-m’ curge
Și copilu-m’ plânge.
Nimic nu-i zicea
Num-o zidea
Zid până la gâtu.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meștere Manole,
Ție nu ți-i milă
De a ta soție?
Văd că nu glumiți
De mă zidiți.
Zid până la gâtu,
Că zidu mă strânge,
Țâțișoara-m’ curge
Și pruncuşoru-m’ plânge.
Da’ voi să-mi lăsați
Loc leagănului
La capu zidului,
Vântu când o bate
Ni l-o legăna
Și când îmi va ninge
Pruncu mi l-o unge
Și când o ploua
Pruncu-l va scălda.
Lui cu mama lui,
Lui cu mama lui!