menelau – Versuri.pro

Homer - Odiseea/Cartea IV (1)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Menelau.
Ajunși acum pe-amurg și-n înfundatul
Ținut Lacedemona-n munți silhui,
Mânau la Menelau, la nepătatul
Al Spartei domn vestit, la masa cui
Nuntași umpleau de chiote palatul.
El tocmai mărita pe fata lui
Cu fiul lui Ahil, și-n toată voia,
Căci el i-a fost promis-o chiar din Troia,
Iar zeii le-mplineau acum nuntitul.
Deci socrul Menelau o trimitea
Cu mare-alai și chiot la vestitul
Oraș mirmidonesc ce-l stăpânea.
Dar și pe Megapente-al său iubitul,
Născut târziu din roabă, -l logodea
Cu fata lui Alector, Ehemila,
Și-așa-i nuntea și fiul și copila.
Acolea-și petreceau în casă dară,
Vecini și cunoscuți, și-alt mult popor.
Vestit un cântăreț, de pe chitară
Cânta-ntre ei frumos, și-n fața lor
Doi inși, rotindu-se frumos, jucară.
Într-ăst răstimp, afară sub pridvor,
Frumosul car cu iuții cai s-oprise,
Cu cei născuți din Nestor și Ulise.
Văzu Eteoneu, bătrâna slugă,
La poartă pe străinii ce-așteptau
Și-ntră-n palat, ducându-se-ntr-o fugă
Să-i dea de știre-n sârg lui Menelau.
Deci stând vorbea, ca vrând să spuie-o rugă
„Stăpâne, să mă ierți, dar văd că stau
La poartă doi străini, și-așa se pare
C-ar fi flăcăi din neam ales și mare.
Ce zici? Să-i chem în cas-acum, părinte?
Să-i las să deshămeze mândrii cai,
Ori cate-și gazd-aiuri mai înainte? ”
Așa vorbi, și-atunci pletosul crai
Mâhnit îl ocărî, vorbind cuvinte:
„Te știu acum de-un veac, și nu erai
Nici prost, Eteoneu a lui Boete,
Și nici copil. Dar ești, cum văd, băiete!
Noi doi, pân-am ajuns aici acasă,
La câți străini n-am găzduit pe drum?
Și câți nu ne-au poftit la ei la masă!
Dar dare-ar Zevs din cer, măcar de-acum,
Să nu mai știm de lipsuri cum apasă!
Tu știi acestea, și mă-ntrebi! Dar cum?
Deshamă caii cei cu mândre coame,
Și vezi și de străini, că le-o fi foame! ”
Porni deci sluga și-ndemna din gură
Și pe-alți argați în ajutorul lui.
Deci caii uzi de jug și-alergătură
I-au dus în grajd, iar hamurile-n cui,
Și hrană pentru cai apoi făcură
Din orz amestecat cu-ovăz gălbui.
Iar carul de-un părete-l răzimară,
Și-n cas-apoi pe oaspeți îi chemară.
Ei foarte-uimiți erau aci-mpreună,
De-atâta slav-a mândrului palat,
Căci luciu ca de soare-ori cel de lună
Lucea din toate-oriunde-ai fi cătat.
Și-așa privind cu drag și-n voie bună,
Când lacomii lor ochi s-au săturat,
Intrară să se spele-n apa băii,
Iar roabele-au lăut și-au uns flăcăii,
Le-au dat mantale și tunici, și-ndată
I-au dus în casă și pe jelț i-au pus
Vecini cu Menelau, slăvitul tată
Și rege-Atrid. Iar apă le-a adus
În scump de aur ibricel o fată,
Și stând în față, le turna de sus,
În larg lighean de-argint, ca să se spele.
O mândră mas-aduser-apoi ele,
Cu pâne și mâncări pe dînsa puse;
Venind și bucătarul le-mpărțea
Fripturi pe discuri, și-un erold le-aduse
Frumoase cupe de-aur ca să bea.
Și-așa ședeau pe-acele jelțuri suse,
Și-n față Menelau, și-i tot poftea.
„Mâncați acum și beți din cupa plină,
Și-apoi vom întreba, mai după cină,
Ce oaspeți dragi avem pe azi în casă;
Căci nu sînteți copii din oameni răi,
Iar vița vi-e din regi, din Joe trasă,
Căci tați de jos nu nasc atari flăcăi. ”
Vorbind așa el a mai pus pe masă,
Ca mare cinste-a oaspeților săi,
Un spete-ntreg de bou, și gras și mare.
Și-așa steteau de vin și de mâncare.
Deci zise Telemac, plecându-și gura
Spre-a nu-nțelege-alt om, lui Pisistrat:
„Privește-n jur aci-ngrămăditura
De bronz și fildeș și de-argint curat,
Și auru-n odăi, și lucrătura!
Așa va fi la Joe prin palat!
Nespuse lucruri sînt aici, iubite,
Iar mințile, privind, îmi stau uimite! ”
Atridul însă le-auzi cuvântul
Și-așa răspunse la mirarea lor:
„Vai, dragii mei copii! Cu Zevs preasfântul
Să nu se prindă nici un muritor!
Căci el e-n veci, nu-l spulberă mormântul,
Și ține-averi de veci, ce-n veci nu mor.
Dar poate că-ntre oameni pot să fie,
Și poate nu, să-i pui alături mie,
Căci multe-averi adusei adunate,
Sosind, a opta vară, la ai mei,
Din multe drumuri rătăcit umblate
La cei de prin Egipt și-etiopei,
Prin Sidon, Chipru și-alte țări bogate,
Prin Libia, pe unde fată miei
De trei ori oaia-n an, și-așa vreau zeii
Că vii se nasc cu coarne-n frunte mieii.
Stăpîni ori slugi acolo niciodată
Ce-i lipsa de pășune n-o-nțeleg.
Și brînză au și carne-ndestulată,
Căci oile dau lapte anu-ntreg;
Și-averea mea pe-acolo-i adunată.
Ci-n vremea, vai, ce mă trudeam să-ncheg
Printr-alte țări avere cu de-ajunsul,
Ucise-un rău pe frate-meu pe-ascunsul,
Prin răul sfat al relei lui neveste!
Vai, nici o bucurie n-am de-aveii,
Iar casa mea azi zguduită este,
Căci foarte multe-am îndurat dureri.
Părinții voștri vi-or fi spus aceste,
Oricine-s ei, ce casă cu puteri
Fu casa ce-am pierdut, și prăpădită
Ce-avere-a ars într-însa-ngrămădită!
Aș vrea mai bine dintr-a mea măsură
De-averi să-mi fi rămas un sfert de-abia,
Dar vii să-mi fi rămas cei ce căzură
La Troia-n largul cîmp, din vina mea!
Că-i plâng pe toți, de-mi dă plânsoarea-n gură
Și-așa mă răcoresc în jalea mea,
Iar uneori mai tac pe-aci-n palaturi,
Căci și de plâns ca de-orișice te saturi!
Deci pe-alții-i plâng ce-i plâng, și mă mai lasă,
Dar când gândesc la unul dintre ei,
Nici somnul nu mi-e somn, nici masa masă,
Căci n-a răbdat nici unul dintre-ahei
La Troia mai cu drag! Și-acum spre casă,
Nici unul mai amar! Dar de la zei
Lui scrisă-i fu pesemne-acea urgie,
Și-o jale-acasă nesfîrșită mie!
Căci iată-l bietul om de cînd lipsește!
Și mult am întrebat pe toti să știu
De-i mort pe undeva ori mai trăiește,
Că n-aș mai plânge-așa de-aș ști că-i viu.
Bătrân, Laerte tată-su-l jelește
Și dulcea Penelope-a lui și-un fiu
Rămas copil, de-abia născut acasă. ”
Așa spunea, vorbind cu ei la masă.
Și-atunci nepotolit îl prinse dorul
De plâns pe Telemac. Și-așa ținând
Cu mânile-amândouă deci feciorul
Mantaua peste-obraji, plângea oftând.
Văzu și pricepu atunci păstorul
Popoarelor și sta-ndoit în gând:
Să-ntrebe-acum de-i Telemac ori nu e,
Ori stând s-aștepte însuși să i-o spuie.
Pe când prin suflet frământa deci asta,
Veni de sus din mândru-i foișor,
Elena cea cu mândru chip, nevasta
Cu mers măreț de zeu nemuritor.
Un mândru scaun deci îi puse-Adrasta,
Și-Alcippe sub picioare-un scump covor,
Un coș de-argint apoi Filo aduse,
Cel dat de-Alcandra lui Polib, ce fuse
Stăpân și-n Teba din Egipet stete
(Că-n case-aveau nespuse-averi, grămezi,
Și-a dat lui Menelau cel blond la plete
Și băi de-argint și aur și tripezi,
Elenei însă de-aur scump îi dete
O furc-atunci — minune e s-o vezi! —
Și-un coș de-argint cu mândră tivitură
De flori de aur la rotunda-i gură).
Pe-acesta deci Fil6 i-l dete-n mână
Și multe gheme-avea, de tort, în el,
Și-alături furca ei cu-albastra lână.
Pe-un scaun deci șezând, și-un scăunel
Având sub tălpi, puternica stăpână
Vorbi către bărbat și-a zis astfel:
„Știm oare-ori nu, iubite-al meu bărbate,
Ce oaspeți dragi ne vin să ne mai cate?
Și-ți mint, ori este-așa? Dar parcă-mi vine
Să cred că n-am văzut — și spaimă-mi fac
Să semene pe lume-un om mai bine,
Ca tânărul de-aici cu Telemac,
Pe care Odiseu (când pentru mine,
Nebuna, vai, mai bine-ar fi să tac,
Veneați sub Troia, greci din multe laturi)
Copil de țîță și-l lăsă-n palaturi. ”
Uimit de-al ei cuvânt, Atridul stete
Și-a zis așa: „Dar asta zic și eu!
Picioare-așa și mâni, și cap și plete
Și-asemeni ochi frumoși ca Odiseu!
Și chiar spuneam cât ajutor îmi dete
La Troia-n cîmp, oriunde-a fost vrun greu,
Iar el și-a pus — și mă uitam la dînsul —
Mantaua peste-obraji și-l prinse plânsul! ”
Răspunse-atunci flăcăul Nestoride:
„Al lui e-ntr-adevăr, și-i drept ce zici!
Dar el e om sfios, cum vezi, Atride,
Și-ntîiași dată e venit pe-aici.
Și nu-i frumos cu vorbe-a se deschide
fn fața ta, tu cel ce te ridici
Atît cu vorba-ncît ne este sfîntă
Și ca și-un glas de zeu pe toți ne-ncîntă.
Eu viu trimis de Nestor, de păstorul
Popoarelor, cu el, și-l petrecui,
Căci foarte-avea ca să te vadă dorul,
Și-un sfat să-i dai, ori pe vrun drum să-l pui.
Căci multe rabdă-n casa lui feciorul
Cu tată dus, cînd n-are-un om al lui!
Și-așa-i cu Telemac, că-i la strîmtime,
Că n-are tată și-i rămas cu nime! ”
A zis, și-Atrid striga speriat: „Vai, Tată!
Și zei din cer! Deci am aici, la noi,
Pe fiul unui om iubit ce-odată
Răbdat-a pentru mine mari nevoi!
Vai, dacă i-ar fi fost de ceruri dată
Cu bine, bietu, -ntoarcerea-napoi,
Ziceam că-l voi iubi, mai sus avîndu-l
Decît pe-oricare-aheu, și-aveam și gîndul
Aici în Argos să-i zidesc cetate
Și case mari să-i fac, și să-i strămut
Din Itaca și-averile-adunate
Și tot poporul lui! Și-am fi avut
Atunci noi doi și case-nvecinate
Și-atunci noi doi mai des ne-am fi văzut.
Și-atunci, nemaifiind ce să ne pună
Zăgaz în drum petrecerii-mpreună,
În pace-am fi trăit și-ntr-o unire,
Iubindu-ne frățește, pînă cînd
Cu nor ne-ar fi-nvălit obșteasca fire!
Dar poate însuși Dumnezeu, nevrînd
Să vadă-n lume-atîta fericire,
Privi cu ochii răi la noi, făcînd
Ca numai Odiseu, de care-mi pasă,
El singur, el, să n-aibă-ntors acasă! ”
Și-un plîns stîrnit-a-n toți cu ce spusese.
Plângea Elena, Telemac plângea,
Plângea și Menelau cu lacrimi dese.
Și ochi neplânși nici Pisistrat n-avea,
C-aminte de-Antiloc își adusese,
De cel ucis de fiul ce-l avea
Frumoasa Eos, dulce-a ceții fată.
La el gîndea, și-așa-ncepu deodată:
„Atride Menelau! Al meu părinte
Ne spune-acasă, ori de cîte ori
Vorbim de tine, cum c-ai fi cuminte
Mai mult decît oricare-alți muritori.
Ascultă-mi deci și cîteva cuvinte!
E jalnic lucru, negreșit, să mori
De-o moarte rea și plîng pe-un om atare
Și-aș vrea să-l plîngă toți și orișicare,
C-atîta parte-au muritorii, bieții,
Să-și tundă părul și să plîngă-n veci!
Așa murit-a-n floarea tinereții
Și frate-meu, și n-a fost între greci
Chiar cel mai rău. Tu-l știi din timpul vieții.
Eu nu l-am apucat trăind și deci
Eu nu știu, dar aud din vremi trecute
C-a fost și-n luptă bun și-n fugă iute. ”
Iar lui i-a zis Atride-atari cuvinte:
„Vorbești, iubite, drept și-așa cum știu
Vorbi acei născuți de mai-nainte
Și-au minte-n cap, de-a nu toca-n pustiu.
Dar ai, firește, -asemenea părinte!
Căci lesne poți cunoaște-oricînd un fiu
Din tați, cui Zevs le-a dat și-nsurătorii
Noroc frumos și buni din ea feciorii!
Așa i-a dat lui Nestor bătrînețe
Adînci și bune, și-i de-a vere plin,
Și-n jur copii frumoși cu firi istețe,
Iar veacul i se scurge-așa de lin.
Dar ștergeți, tineri, plînsul de pe fețe,
Și-acum să stăm de cină și de vin,
Și-n zori ce e de pus la cale-om pune
Și eu și Telemac, și ne vom spune. ”
Asfaliu deci aduse damigeana;
Și-astfel mîncau, poftindu-se-ntre ei.
Alt lucru însă născoci Ileana
Cea mîndră-n chip ca fericiții zei,
Căci puse-n vin prin cupe buruiana
Pe care dac-o guști cu vin ce-l bei,
Uiți și mînii și-amar și dor de casă
Și nici de-un fel de grijă nu-ți mai pasă!
Deci cînd o bei cu vin amestecată,
Să plîngi într-astă zi tu n-ai putea,
Chiar și de ți-ar muri iubitul tată
Și dulcea maică, nu, nici de-ai vedea
Că răii-ucid cu armă-nsîngerată
Pe-un frate-ori fiu al tău, de l-ai avea.
Atari vestite ierburi minunate
Avea Elena, și de mult ei date
De una Polidamna, de prin țara
Egiptului, că-n țara asta cresc
Nespus de multe ierburi cît e vara.
Acestea cînd le-amesteci, folosesc
La multe boli, dar multe-aduc amara
Pierire-n om; și toți cîți locuiesc
Acolo-s doftori de-orice boală crudă,
Că-l au pe Pèon toți egipții rudă.
Pe-aceasta deci punînd-o-n oluri pline,
A dat porunci să toarne-n cupe-apoi,
Și-așa-ncepu: „Să m-ascultați pe mine
Și tu bărbate-al meu, și-aceștia doi,
Băieți din oameni buni! Iar Zevs dă bine
Și rău, cum vrea, că-i unul peste noi!
Acum șezînd mîncați, iar eu voi spune,
Căci multe de-Odiseu știu lucruri bune!
Dar n-aș putea-nșira de-a rîndul toate
Și-ntreaga viață de viteaz a lui,
Căci nesfîrșit mi-ar fi, și nu se poate!
Dar numai asta una vreau s-o spui,
Din cîte mari a făptuit, nepoate,
Și-așa a fost, că însămi o văzui!
Deci, singur se răni cu răni cumplite,
Punînd pe el și haine zdrențuite,
Și-așa ca unul rău robit nevoii,
În chip de cerșetor trecut-a dar
Pe multe străzi prin tot orașul Troii
Și nimeni nici nu-l bănuia măcar.
Dar eu, cum cunoșteam pe toți eroii,
Vedeam că-i el, deși era murdar.
Și-l și-ntrebai, dar el cu multe-ascunsuri
Știa să-mi dea tot pe-alte căi răspunsuri.
Dac cînd l-am dus cu multă silă-n baie
Și cînd apoi cu untdelemn l-am uns
Și-am dat porunci să-l puie-ntr-alte straie,
El foarte mă jura să-l țiu ascuns,
Îmi spuse-apoi de taberile-ahae,
Ce gînduri au, ce lipsuri le-au ajuns.
Pe mulți troieni apoi sub spada-i puse
Și-n mal la greci destule știri le duse.
Troiencele bocind atunci urlară.
Dar eu mă bucuram, că m-a fost prins
Fierbinte dor să mă ren torc în țară.
Și foarte mă căiam, cu foc nestins,
Că Venus mă-ncurcase-n fapt-amară
Și-așa de-orbește-n mreje m-a cuprins:
Să-mi las și-averi și fata și palatul
Și-așa de bun și vrednic om, bărbatul! ”
Vorbi și Menelau, și-a zis cuvinte:
„Așa-i, nevastă, și e drept ce spui!
Eu foarte bine știu și gînd și minte
A multora eroi, că-i cunoscui,
Și multe țări vedeam eu mai-nainte!
Dar om ca Odiseu, cu firea lui,
Eu n-am văzut cu ochii mei pe altul,
Că mare suflet i-a mai dat Preanaltul!
Ce inimă-ndrăzneaț-avu ca leii
Și-n calul cel de lemn ce fuse scris
Să piarză Troia, cînd în el aheii,
Tot cei mai buni și tari ne-am fost închis!
Veniși și tu la cal, căci poate zeii
Spre-a da mărire Troiei te-au trimis;
Și nu erai tu singură, știi bine,
Era și Deifob cel bun cu tine.
Mult timp tu pipăiai pe cîmp rămasul
Și golul cal de pîndă, și-ncercai.
De trei ori deci l-ai ocolit cu pasul
Și mulți bărbați pe nume ne chemai,
Cu sunet prefăcut, luîndu-ți glasul
Al multora neveste de danai.

Homer - Odiseea / Cartea IV (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Menelau.
Atunci Tididul și-Odiseu, noi, dară,
Din cal ni te-auzeam strigând pe-afară,
Și-am vrut să și ieșim, noi doi, la tine,
Ori glas să dăm. Ne-opri însă-Odiseu:
Și-așa tăceam, și toți tăceau, vezi bine.
Deci vru să strige singur Anticleu,
Dar el l-a prins de bot și-l strânse bine
Cu mâini voinice și l-a strâns mereu,
Cât timp ni te-au ținut pe-acolo zeii.
Și-așa scăpă de rău pe toți aheii.”
Răspunse Telemac: „Vitează fire
Avut-a tata-n toate ce-a făcut,
Dar asta-i lucru și mai de mâhnire!
Căci toate-acestea lucruri n-au putut
Să-l mântuie de trista sa pierire,
Chiar inimă de fier să fi avut.
Dar haide-acum, trimiteți-ne-n pace,
Căci timpul semn spre somn de-acum ne face.”
A zis, și-apoi porunci Elena dete
S-aștearnă pături pe-așternutul pus
În mândrul cerdăcel de sub părete,
Cu mândre țoale moi, și larg și sus,
Și cergi pentru-nvălit. Deci roabe fete
Cu facle-n mâini în grabă s-au și dus
Și pat făceau, la zările luminii.
Un crainic a condus apoi străinii,
Pe mândrul Telemac și nepătatul
Născut din Nestor, unde-acestor doi
Frumos și-nalt li se gătise patul.
S-a dus și domnul Menelau apoi
În cel mai dindărăt din tot palatul
Iatac al său, și-n pat cu velinți moi
Durmi și el, și-alături lui, nevasta,
Frumoasa-ntre femei, Elena asta.
Când roșul cer apoi în zori s-aprinse,
Sculându-se viteazul domn din pat,
Vestminte-a pus pe el, și larg încinse
Voinica spadă peste pieptul lat,
Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,
Și-un zeu păru că iese din palat.
Aproape-apoi pe Telemac chemându-l,
Ședeau alături, și-i vorbea-ntrebându-l:
„Voinice-al meu, tu stai acum și spune
Ce dor împinse lungul drum al tău
Spre țara mea? Vro grijă te răpune?
Obștesc e lucru, ori vrun propriu rău?
Aș vrea de-altfel să fie lucruri bune.”
Răspunse-atunci cumintele flăcău:
„Vestite Menelau, răspunsul-i gata:
Eu viu s-adun vro veste despre tata.
Că-mi duc mișeii casa spre ruină
Și-mi piere munca de pe câmp, și tot.
Și casa, rege, de dușmani mi-e plină
Și-mi taie boi și oi și vinu-l scot
Cu vedrele și nu se mai alină
Ai mamei pețitori! Eu nu mai pot,
Căci praf acum din casa mea s-alege!
Deci vin ca să-ți cuprind genunchii, rege,
Să-mi spui ce știi, căci trista lui pierire
Cu ochii tăi tu poți s-o fi văzut;
Ori poate-ai prins din auzit vro știre,
Căci rău fu ceasul-n care fu născut!
Dar nu gândi să cruți a mea mâhnire,
Spunând mai dulce-amarul petrecut,
Și nici că-mi faci rușine, rege bune,
Ci golul adevăr și-ntreg mi-l spune!
Și dacă oarecând iubitu-mi tată
Vro faptă ți-a promis, ori vrun cuvânt,
Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,
Acolo-n câmp pe-al Troilor pământ,
Aminte-ți fie-acuma și-mi arată
Că pentru el, iubite rege, -ți sunt
Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse!”
A zis, și-oftând Atride-așa răspunse:
„În patul unui om atât de tare
Au vrut să doarmă, deci, cei slabi și răi
Dar cum când o cerboaică biata, care
Își culcă-abia născuții pui ai săi,
Acolo unde cuib un leu îl are
Și pleacă la păscut prin munți și văi,
Iar leu-ntrând în cuib sub labă-i pune
Și-așa cu-o moarte jalnică-i răpune.
Așa cu ei va face și-al tău tată!
Vai, dare-ar Zevs să fie precum știu
Că-n Lesbos fu, -n cetatea cea bogată,
Când ceart-având cu-al Filomelei fiu,
Sculându-se-l trânti cumplit o dată,
De-au râs aheii toți. Așa, de-i viu,
Să dea acasă gloatei pețitoare
Sfârșit grăbit și-amară-nsurătoare!
Iar de-altele ce-ntrebi, apoi, iubite,
Eu n-aș putea să spun nimic de el
Decât ce știu și eu din auzite,
Și n-aș voi, firește, să te-nșel.
Dar n-am s-ascund ca lucruri tăinuite
Ce-mi spuse-odată moșul mării-acel
Ce spune-adevărat; pe-acestea toate
Pe rând o să le spui cu drag, nepoate.
Aveam să plec deci mare-atunci dorință.
Când fui la Nil mult timp oprit de zei,
Căci nu le detei jertfe-ntru priință,
De boi voinici, căci una cer și ei:
S-avem mereu aminte-a lor voință!
Deci este-acolo-n largul mării cei
Cu valuri mari, în fața și-n hotarul
Egiptului, un loc ce-i zice Farul,
Departe-atâta loc cam cât străbate,
Plutind o zi, un bun și iute vas,
Când are bun și iute vânt din spate.
Acolo-i un liman, prea bun de tras
Corăbii-n el, că, stând și apărate,
Iau apă de băut și fac popas.
Deci douăzeci de zile mă ținură
Acolo zeii prins, căci nu bătură
De loc suflări de vânt care să poată
Să dea corăbii clipă de pornit.
Și-așa merindea ni-o sfârșisem toată.
Iar soții-mi flămânzeau, și-am fi pierit,
De nu s-ar fi-ndurat ca să mă scoată
O fat-a lui Proteu, că m-a-ntâlnit
Mâhnit umblând, și singur, Idoteea,
Departe de fărtați, căci bieții-aceia
Răzleți întreaga zi-și vânau norocul
Cu undița la mal să prindă pești,
Iar foamea-n măruntăi le-ardea ca focul.
Văzându-mă, mi-a zis: «Copil ce ești!
De-atâta timp și n-ai aflat mijlocul
Să scapi de-amar? Ori singur ți-l voiești?
Că rabzi în chip prostesc, cum nu se cade,
Iar inima-n tovarășii tăi scade! »
Răspunsei eu: «Oricine-ai fi, te scoate
Norocu-n drumul meu, dacă te pleci
Spre-al meu necaz! Nu vrând eu rabd. Dar poate
Greșii ceva la cei ce sunt în veci.
Dar zeu ești tu și-un zeu le știe toate.
Vorbește, zână, și-mi arată deci:
Ce zeu m-oprește-aici și nu mă lasă,
Și cum va fi și drumul meu spre casă? »
Răspunse ea atunci: «Acum. străine,
Voi spune tot, iar tu să mă-nțelegi.
Pe-aici un moș de mare zilnic vine,
Și-ți spune-orice-adevăr, când poți să-l legi,
Proteu cel din Egipt, căci știe bine
Ce-ascunde-adâncul larg al mării-ntregi.
Neptun îi este domn, și-așa se zice
Că-i tatăl meu și-i sunt deci dintre fiice.
Din gura ăstui moș putere-ai scoate
Întregul adevăr, dac-ai putea
Să-l prinzi pândindu-l, căci ți-ar spune toate.
Și cum să pleci și ce drum vei avea.
Să-ți spuie însă și-alte lucruri poate,
De-acasă din palat, dacă vei vrea,
De rău și bine-orice-ntâmplări trecute,
De cînd ești dus cu nava ta cea iute. »
Așa mi-a zis, și-așa i-am zis cuvinte:
«Dar spune-mi tu ce laț aș face eu,
Să-l prind, că-i zeu și poate ști-nainte,
Și-așa el s-ar feri de lațul meu.
Că-i lucru greu și-adese necuminte
Să-ncerce-un om să facă rob pe un zeu! »
I-am zis, și mi-a răspuns cu sfaturi bune:
«Ascultă deci, că și-asta o voi spune:
Cînd soarele-n amiazi cuptor se pare,
Atunci, ieșind de spume-acoperit
Bătrânul mării din cărunta mare,
Pe cînd Zefirul suflă potolit,
Se culcă-n peșteri unde cuib el are.
Și-n jurul lui tot ies necontenit,
Ies foce, răspîndind putori cumplite
De zoi al mării-n veci nedomolite.
Acolo deci în faptul dimineții,
Culcat în rînd cu focele să fii.
Alege deci cu tine pe băieții,
Pe cei mai tari, pe trei, pe care-i știi
Că-s și-ndrăzneți în punerea vieții.
Căci foarte multe știe viclenii
Acest bătrîn. Și-ascultă cîte poate!
Umblînd dintîi, le numără pe toate,
Pe cîte foce dorm, ca să le știe
Cu numărul, tot cinci și cinci, și-apoi
Se culc-așa-ntre-atîta turmă vie,
Cum doarme-n cîmp ciobanul între oi.
Văzîndu-l deci culcat, atunci vă fie
Puterile și inima cu voi,
Și strîns legați pe moșul negrei ape,
Oricît s-ar zvîrcoli, cătînd să scape.
Deci el lua-va-ntîi înfricoșate
Făpturi de spaim-a cîte fiare sînt,
Și foc și apă, dar cu mâini legate
Țineți-l tare-ntr-una pe pămînt.
Dar cînd apoi ca moș o să s-arate
Precum ieși din val, și-avînd cuvînt
De om ca voi, slăbiți atunci cu strînsul
Și dîndu-i drum, să-ntrebi să spuie dînsul:
Ce zeu asupră-ți cu mânie cată
Și drum pe mare cum vei fi avînd? »
A zis, și-n mare-apoi pieri deodată.
Iar eu apoi spre maluri scoborînd,
Veneam la nava pe nisip lăsată
Și multe-mi clocoteau de-a valma-n gînd.
Deci noapte fu, și-așa, cinîndu-mi soții,
Dormeam, întinși pe-al mării prund, cu toți
În zori apoi, gătit cu-ale rugării,
Am mers pe mul și mult chemam pe zei.
Și-aveam și tari și vrednici ai răbdării
La orișice primejdie-aici, pe trei.
Iar zîna scufundată-n sînul mării
Ne-a scos în vremea asta patru piei
De foce mari, jupite-acum de-ndată,
Gătind o cursă pentru propriu-i tată.
Deci patru gropi săpai în nisiposul
Și largul mal, și-n gropi intrați apoi
O foarte-amară pînd-aveam în dosul
Acelor piei zvîrlite peste noi,
Căci pînă-n moarte ne-obosea mirosul
Cel tare-al focilor de-al mării zoi.
Dar cine, vai, ca noi așa-nvăliții,
Dormi vrodată-n lume-n rînd cu chiții?
Dar însăși ea ne-a fost lecuitoarea,
Această zînă bun-a sterpei mări,
Căci ea ne-a pus frumos mirositoarea
Ambrozie-a zeilor de sus subt nări,
Și-așa, scăzînd cu mult în piei putoarea,
Spori putința groaznicei răbdări.
Deci stînd, pîndeam să ni s-arate prada.
Iar foce-acum ieșiră cu grămada
Și-n rînduri s-așezau, și mari și grele,
Să doarmă-n mal. Pe-amiazi apoi văzui
Cum iese-ncet și moșul pîndei mele,
Și-umblînd își socotea pe care nu-i.
Deci și pe noi ne numără-ntre ele,
Și-ntins apoi durmea-ntre turma lui.
Noi patru-atunci, sărind cu hui de gură,
L-am prins sub noi cu mare-asupritură.
Dar nu-și uită de multe-nșelătoare
Făpturi bătrînul, și sări semeț
De-ntîi ca leu, cu coamă-ngrozitoare,
Pardal cumplit și mare porc mistreț
Și șarpe lung, și apă curgătoare
Și mare-apoi copac la foaie creț.
Noi însă neclintiți, răbdîndu-i jocul,
Sub mâni îl apăsăm să-și ție locul.
Dar cînd i s-a urît cu-ale făpturii
Schimbări viclene-ntr-una fără grai,
Vorbi-n sfîrșit cuvinte de-ale gurii
Și-a zis așa: «Atride, -acum să stai!
Ce zeu mi te-a-nvățat, să vii ca furii,
Pe-ascunsul să mă legi? Ce lipsuri ai? »
Răspunsei deci: «Tu știi, moșnege, bine.
De ce-nvîrtind-o te mai joci cu mine?
Oprit aci-n ostrov de multă vreme,
Eu n-am nici un mijloc să fac ce vreu,
Iar inima-mi, scăzînd acum, se teme.
Ești zeu și știi, și poți să spui ce zeu
M-oprește-acoalea și mă face-a geme.
Și cum să-ncep pe mare drumul meu? »
Am zis, și mi-a răspuns cu multă voie:
«Ei cum! Tu trebuia să faci lui Joe
Și altor zei din ceruri jertfe sfinte,
Și-n nav-apoi suindu-te să pleci,
Și-atunci puteai, dac-ai fi fost cuminte,
Tot largul mării celei mari să-l treci.
Deci n-ai acum s-ajungi mai înainte
La casa ta și-a taților și deci
Tu n-ai să mai revezi pe-ai tăi tovarăși
Decît cînd vei sui cu nava iarăși
Pe marele Egipt, și cînd o sută
De boi tăia-vei zeilor ca dar;
Mînia lor va sta atunci tăcută,
Dînd drum deschis pe-al mării larg hotar. »
Mi-a zis, și-am stat cu inima pierdută,
Că-mi cere iarăși drumul cel amar
Și-așa de greu, pe sterpul larg al mării.
Și-am zis, punîndu-mi stavilă-ntristării:
«Pe-acestea toate le voi face-n fine
Cum ceri și zici. Și-acum să-mi spui de-acei
Lăsați la mal de Nestor și de mine
De cînd ne despărțirăm de-alți ahei
La Troia-n cîmp: sosit-au toți cu bine
Pe-al mării-ntins, ori au pierit din ei
Pe drum, ori între-ai lor, de mîni ascunse? »
Așa i-am zis, și-așa vorbind răspunse:
«Dorința ta, știi tu ce-amar recheamă?
Și ce ți-e bun să știi ce știe-un zeu?
Că-ndată ce vei ști ce vrei, mi-e teamă
Că trist vei fi și-ai vrea să plîngi mereu!
Pieriră unii și-au rămas o seamă;
Iar dintre capii neamului aheu,
Pieriră doi. Cei morți, la Troia plînșii,
Îi știi, c-ai fost. Deci nu vorbesc de dînșii.
Iar unul, viu, e rob în larga mare.
Eant pieri pe drum, așa c-a dat
Spre stînci la Gire-ntr-o primejdie mare.
Dar și urît de-Atene, -ar fi scăpat
De n-ar fi scos din gur-o vorbă-atare
încît de zei el nu mai fu iertat;
A zis că va scăpa de mări zbătute,
Ori vreau, ori nu, cei vecinici să-l ajute!
Și-atunci Poseidon, auzindu-i gura
Ce hule-a scos, își prinse furca lui
În țapenele mâni, iar lovitura
Făcu să crape-n două-al stîncii grui.
O parte-a stîncii-a stat, dar fărmitura
Pe care sta Eant s-a dus cu hui
În marea care-atît de-adînc scufundă
Că singuri zeii știu cît e de-afundă.
Așa deci, bînd din apa cea sărată,
Pieri Eant. Iar frate-tău, scutit
De Hera-ntîi, scăpa de-o-ntărîtată
Mînie-a mării, pînă ce-a venit
La muntele Maleii, cînd deodată
L-a prins furtuna-ntr-un vîrtej cumplit,
Ce-l dete-n largul groaznicelor ape.
Dar și de-aici lui scris îi fu să scape,
Căci vîntul i s-a-ntors și-n pace-l duse
Spre țara sa; și-ntr-un amurg tîrziu
Sosit-a-n colțul țării, unde-avuse
Tieste casă, iar acum un fiu
Al ăstuia, Egist. Deci jertfe-aduse
Că iar se vede-n dulcea țară-i viu
Și-al țării lui pămînt el sărutîndu-l,
Plîngea cu hohot și s-uimea văzîndu-l.
Dar fu văzut de-acel năimit, cu plată
De două litre de-aur, ce-l pîndea
Cu anu-ntreg, spre-a da de știre-ndată
Că trece Agamemnon, ca să-i ia
Egist putința de-a-și vădi bărbată
Și-acum Atridul inima ce-avea.
Văzîndu-l deci, se scoborî pîndarul
Să-i spuie lui Egist, iar el, tîlharul,
Găsi o cursă-n mintea lui cea plină.
Deci douăzcci, pe cei mai tari, i-a pus
Bărbați la pîndă-n camera vecină.
Iar el, cu cai și care-apoi, s-a dus
La mal, chemînd pe frate-tău la cină.
El, neștiind, veni; și l-au răpus!
Că-n timp ce-l ospătau, pieri eroul
Cum piere-n grajd junghiat de-o mînă boul.
Și-a fost omor așa că nu rămase
Nici unul viu de-ai fratelui tău toți,
Nici unul viu de-ai lui Egist, și-n case
Ei unii pe-alții se-njunghiară toți. »
Și-atît de mare plînset m-apucase
Că-n colb zăceam, cum n-ai de ce să poți
Să fii mai trist; dar cînd, scăzîndu-mi plînsul,
Tăcui puțin, din nou îmi zise dînsul:
«Nu poți plîngînd să-ntorci cele trecute!
Deci pleacă mai curînd și-acuma chiar,
S-ajungi mai iute-n țara ta; deci du-te!
Căci ori găsi-l-vei viu pe-acel tîlhar,
Ori dacă nu, de-Orest, sosit mai iute,
Ucis găsi-l-vei, și-o să poți măcar
Să-i vezi și tu gătirea-nmormîntării. »
Așa mi-a zis Proteu, moșneagul mării.
Iar eu, deși mîhnit, îmi prinsei firea
Și n-am mai plîns. Și iarăși zisei eu:
«Acestora le știu acum pierirea.
Dar cine este-al treilea cap aheu,
Ce-i mort ori viu robit în mare-airea? »
Răspunse el atunci: «E Odiseu,
Născutul din Laert stăpînitorul,
Acel ce-n Itaca domni poporul.
Pe-acesta deci, plîngînd cu mari suspine,
Departe-ntr-un ostrov eu vi-l văzui
La zînă, la Calipso, care-l ține
Cu silă-n casă, iar scăpare nu-i,
Căci n-are navă și nici soți cu sine
Să plece-odată-n dulce țara lui.
Dar ție, Menelau, ți-e scrisul sorții
Nu-n Argos să-ți întîmpini ceasul morții,
Ci-n clipele din urmă te vor trece
La margini de pămînt seninii zei,
În locul unde Radamant petrece
Etern ferice-n cîmpii elizei.
Acolo nu-s nici ploi, nici iarnă rece,
Și-atît de lesne-i viața pentru cei
Ce-acolo stau, că-n veci o dulce boare
Trimite-Oceanul, aducînd răcoare. »
Zicînd, pieri-ntr-al mării-adînc deodată.
Iar eu pornii la navă, și pe cînd
Mergeam așa cu inima-ntristată,
De-a valma toate-mi clocoteau prin gînd.
Cînd fui apoi la nava-n prund lăsată,
Gătii cu soții cina, și-n curînd
Veni și noaptea din adîncul zării,
Iar noi întinși durmeam pe malul mării.
Iar cînd sosi și fiica dimineții,
La larg în apă navele le-au tras,
Din prundul unde-au stat, și-au pus băieții
Catarg și pînze fiecărui vas,
Și-ntrînd și ei, mînuitori lopeții,
Băteau în tact cu vîslele-ntr-un glas.
Și-n apele Egiptului noi, dară,
Precum ni se ceru, ne-oprirăm iară
Și jertte-am dat, de boi tăiați, de-o sută,
Și-așa-mpăcai pe cei din cerul sfînt.
Iar cînd le-a fost mînia-n piepturi mută,
Nălțai pentru-Agamemnon un mormînt,
Spre-a fi cu faimă-n veci nepetrecută.
Plecai apoi spre țara mea, și-un vînt
Frumos lăsară zeii după mine
Și-n scurt răstimp sosii apoi cu bine…
Dar haide-acum și-n casa mea, voinice,
Vro zece zile-ori și mai mult să stai,
Și-apoi te voi lăsa, oricînd vei zice.
Și mîndre daruri îți voi da, trei cai
Și-un car frumos, și vei pleca ferice.
Și-o cupă mîndră, de-nchinat s-o ai
La zei, spre-a-ți aminti de-această cale,
Oricînd vei bea-n tot timpul vieții tale.
Vorbind atunci, așa i-a zis feciorul:
„Te rog acum să nu m-oprești să stau.
Și-un an întreg s-ascuit desfătătorul
Cuvînt ce zeii-atit de-adînc ți-l dau,
Și-un an de-aș sta și nu m-ar prinde dorul
De-ai mei de-acasă, rege Menelau!