II. STRĂJERII.
Pe culme, în tainicul loc,
vorbeau către ziuă ostașii.
– Dar cât vom mai sta lângă foc,
pândind strigoilor pașii?
– Ehei, păzitori de prooroc,
e vremea acum să se știe:
păzit de străjeri și pecetea,
Isus, dătătorul de vieți,
n-a fost cu putință să-nvie!
Căci astăzi e ziua a treia
și azi, când va fi spre apus,
vor strânge bătrânii Iudeea
să-L vadă-n mormânt pe Isus.
Priviți-L! striga-vor rabinii,
aici e profetul luminii!
Apostoli, bătrâni, ucenici,
aceasta e ziua-nvierii.
Și totuși.. aici sunt străjerii!
Și totuși.. Isus e aici!
Lipsit de puteri și noroc,
aici Îi rămâne-vor pașii,
aici Îl vor plânge părtașii!
Astfel, priveghind lângă foc,
vorbeau către ziuă ostașii.
Deodată.. un vaier ciudat,
un muget, un clocot de ape,
porni din adânc depărtat,
urcând mereu mai aproape.
Copacii, ca oamenii beți,
porniră cu dealul deodată.
Și piatra, uitând de pecetea,
cu vuiet căzu răsturnată.
Săriră cărbunii răzleți
ca cioburi aprinse. Și-ndată,
din beznă, pe Iespedea grea,
cu chip sclipitor ca o stea,
un înger acum se arată.
Un înger cu strai ca zăpada
înalță o spadă de jar!.
Ostașii, cu fețe de var,
dau buzna pe stânci de-a grămada.
Și, grabnic, de spaima Puterii,
porniră ca apa.. străjerii!.

III. CAIAFA.
În zori,
în falnicu-i palat,
sări din patul său Caiafa,
cu chip livid și turburat,
golindu-și în potir carafa.
Apoi aprozii și-a strigat:
– Chemați acum în zori soborul
să ținem un sabat în plus!..
Căci așa sfârșim cu-acel ISUS!
În urmă, vom chema poporul.
Și-apoi vom merge pe Golgota,
acolo unde-nșelătorul,
Acela ce-Și zicea Mesia,
Își doarme-n pânze veșnicia!
Și, fiindcă-i ziua învierii..
chemați bătrânii cu podoabe,
îcinși cu sfinte filacterii!.
Dar iată.. printre robi și roabe,
intrară în palat străjerii.
-Ce-i asta? Ați lăsat mormântul!.
Cu-n glas întretăiat de-un tremur,
ostașii au luat cuvântul:.
– A fost un înger.. un cutremur..
și piatra a căzut deodată!
– Ce-ați spus? Vă duc la judecată!
Ostași, voi ați fugit din post!
– Un înger.. coborât pe piatră..
un înger lângă noi a fost!.
Era ca fulgerul pe cer
când umple de sclipire norul.
– Sunteți nebuni. Când ești străjer,
mai știi ce-i spaima și fiorul?
Vai, parcă m-a lovit un fier!
Dar unde e.. înșelătorul?
– Ah, domnule, să-ți spun curat:
Înșelătorul a-nviat!
– A în.. vi.. at? Ce vorbă-i asta?
Ah, blestemații, ah, nerozii!
Mi se despică-n două țeasta!
Să vie înapoi aprozii..
.. Dar poate totuși.. e-o greșeală.
Un mort e mort fără-ndoială!
O fi pe-acolo.. Cine știe?
– Nu-i nimeni. Peștera-i pustie.
Și zace-n miruri pânza goală.
– Veți merge-n lanțuri la galere!
Ba nu.. mai bine.. sst!.. tăcere!
Ei, ucenicii l-au furat..
Ați înțeles? Din neveghere,
ați adormit.. puțin!.. aseară.
Și, ei, tâlharii, Îl furară!
– Dar dregătorul?..
– Fiți pe pace!
Vorbind în taină cu stăpânul,
noi fără grijă vă vom face..
Și le-a umplut cu aur sânul.

IV. DOI TINERI.
Bătea o aripă de vânt
cu dulce parfum de narcise.
Asupra orașului sfânt
o geană de zori răsărise.
Maria urca spre mormânt.
Și gându-i zbura mai departe..
„Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?”.
Și ceata se-oprește acum.
Și inima-ncepe să bată.
Se-adună surorile-n drum.
Acolo.. sub stâncă.. e fum..
Și piatra cea grea-i răsturnată!.
Lăsând între pietre povara,
aleargă femeile-n stol.
Și toate sunt albe ca ceara:
Mormântul.. mormântul e gol!.
Și plânge în hohot Maria.
Și plânge.. Vai, unde L-au pus?
Ori n-are un capăt urgia
ce tot mai lovește-n Isus?.
Cum tremură frunza-n dumbravă
se-crâncenă carnea de-amar.
Deodată, în haine de slavă,
alături, doi tineri răsar.
– De ce căutați între morți
pe Regele gloriei sfinte?
Căci iată, negrele porți
le-a frânt, cum a spus mai-nainte!.
Uimite spre îngeri privesc
femeile-n rugi fremătăte.
Și fără de sine pornesc
din deal, înspre sfânta cetate.

V. GIULGIUL GOL.
Veghind într-un loc tăinuit,
apostolii-n freamăt de teamă,
în zarea de zi s-au trezit
de-un iute și viu ciocănit
în ușa cu drugi de aramă.
Mormântul.. femeile-au spus..
e gol! Pe Domnul luară
și nu știm unde L-au pus.
Și-acolo.. pe lespezi.. de sus,
doi îngeri, venind, se-arătară.
Doi îngeri.. Dar glasul s-a stins,
căci toți le priveau cu-ntristare.
Iar Toma plângea ca învins.
Dar Petru mijlocul și-a-ncins.
Ioan a sărit în picioare!.
Și-ndată, pe drumuri pustii,
sub cer sângerând ca o rană,
cei doi străbătură în goană
livezi îngrădite și vii.
Și sus, la mormânt, cu fiori,
pe pragul cioplit ca o treaptă,
Ioan.. se oprește.. așteaptă.
Iar Petru curând năvălește
cum cade un înger pe-un trunchi
și plin de uimire, privește.
Fâșiile-n albe tipare,
întreaga lor formă păstrând,
lăsaseră trupul să zboare
din ele, cum zboară un gând.
În balta de smirnă și-aloe,
stau pânzele tainic deșarte
și-i strâns obrăzarul deoparte!.
În hohot de plâns fără voie,
cu-ntreaga puterii măsură
apostolii cred în Scriptură.
Învinsă e veșnica moarte!
Isus e stăpân pe natură!.

VI. RABUNI.
Rămase in urmă, departe,
din nou către sfântul mormânt
femeile-n valuri învoalte,
veneau prin aripă de vânt.
și sus, la mormântul pustiu,
se-opriră pe piatră să plângă.
Un abur de nor auriu
venea până-n prag să se frângă.
Maria din nou se apleacă,
să vadă măcar o scânteie.
Dar uite, se-aprind curcubee.
Ah, dragostea cum s-o înfrângi?
Sunt îngerii iarăși. – Femeie,
ce rană te face să plângi?.
Și-un umblet se-aude afară..
Sunt pași ce se-apropie blând.
E, poate, mai știi, grădinarul.
– Femeie, ce cauți plângând?
Maria tresare ca arsă.
Îi mușcă în inimă teama.
Își pune sfioasă măhrama
pe fața cea repede-ntoarsă.
– Stăpâne, Maria a spus,
de-ai vrut ca să-L duci mai deoparte,
arată-mi doar unde L-ai pus.
Și omul străin îi răspunde:
– Maria! Iar ea s-a întors.
Maria?.. tot sufletul stors
renaște-n aceste secunde.
E El! Și în fața minunii,
Maria se-aruncă: – Rabuni!
– O, nu mă atinge, Maria,
căci nu m-am suit la Cel Bun!
Și totuși.. am vrut să vă spun
chiar azi, tuturor, bucuria.
Ci du-te la frați să le spui
că astăzi la Tatăl Mă sui,
la Cel ce-a zidit veșnicia!.
Femeile-n colb se înclină
și grabnic pornesc pe rovină.
O, cât e de bine s-alergi,
să duci bucuria cea mare!
Maria voioasă aleargă.
Surorile fug necurmat
să strige: Isus a-nviat!.

VII. TRĂIEȘTE.
De-atunci.. în lumea cea largă,
o, câte Marii au strigat,
câți martori de veste au dat:
E viu Salvatorul! Trăiește!
Iar noi eram morți și vrăjmași,
păziți ca de tainici ostași.
Și Domnul, din bezna adâncă,
ne-a scos prin peceți și prin stâncă
să ducem mesajul divin.
E viu Salvatorul! Și încă,
din cerul de glorie plin,
ne cheamă, ne iartă, amin..