manusa – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Mănușa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lângă leilor grădină regele Francisc așteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nșiră dame-n veselă cunună.
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din țâțâne
Și un leu iese în față, cumpătat, cu pasuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, și a lui coamă
Scuturând-o, își întinde mușchii și s-așează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Și dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârtește,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocolește,
Sforăie înverșunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Și pe două porți deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se și aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare –
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Și-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâșia-ntre ele,
Se așează.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-și joc,
Cavalerului Delorges:
„Dac-amorul ți-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănușa de-mi ridică! „
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monștri,
Cu-a lui degete-ndrăznețe el mănușa de-o ridică.
Cu mirare și cu groază
Damele și cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniștit
El mănușa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. –
Dar mănușa el în față i-o aruncă:
„Doamna mea, o mulțumire ca aceasta n-o mai voi! „
Și-o lăsă numaidecât.
(după Fr. Schiller)

Mihail Lermontov - Mănușa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De-o parte, -n tăcere, boierii
Aşteaptă spectacolul serii;
În mijlocul lor
Stă regele falnic pe tron;
În cerc, pe înaltul balcon
Stau damele-n roi sclipitor.
Dar iată, la semnul regal,
Scrâşnind se deschide-un portal
Şi iese un leu
Cu umbletu-i greu
Şi-n juru-i priveşte
Regeşte.
Îşi scutură coama
Şi cască alene,
Apoi se întinde-n
Nisipul arenei.
Din nou un semnal –
Şi-un tigru în saltu-i mortal
Ţâşneşte săgeată
Şi iată,
Pe leu întâlnindu-l,
Răcneşte, se-ncinge,
Apoi ciudat
Îşi flutură coada,
Pe leu ocolindu-l
Şi-atent urmărindu-l
Cu ochii în sânge..
Cum robul în faţa stăpânului
Degeaba-şi arată veninul lui:
Tot astfel supus s-a culcat
Cel rob lângă leu-împărat.
Şi-atunci zburase dintr-o mână
O mănuşă prea fină,
Lunecând, ca la-ntâmplare,
Între cele două fiare.
Provocându-şi pe loc cavalerul discret,
Cunigunda rosti zâmbindu-i cochet:
„Îmi place nespus să încerc, cavalere,
Focul din inimi. Acum, dacă zici
Că mult mă iubeşti, fă-mi plăcerea
Mănuşa din colb să-mi ridici”.
Îmboldit, cel voinic de poveste
Eroic arena despică
Şi mănuşa cea dintre două bestii
Cu mâna-i fermă ridică.
Şi martorii scenei privesc îngroziţi
Cel tânăr, ce-aduce cu paşii grăbiţi
Mănuşa – stăpânei. Ea, -n tandru-i parfum,
Promite-n priviri
Tot noi fericiri,
Duios întâlnindu-şi eroul acum
El, în schimb, năboindu-l trăirile,
Îi aruncă mănuşa în faţă:
„Nu-ţi primesc mulţumirile!”
Şi îndată o lasă.

Friedrich Von Schiller - Mănușa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Lângă-a leilor grădină regele Francisc așteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nșiră dame-n veselă cunună
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din țâțâne
Și un leu iese în față, cumpătat, cu pașuri line,
Mult se uită împrejuru-i, cască lung, și-a lui coamă
Scuturând-o, își întinde mușchii și s-așază jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Și dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârtește,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocolește,
Sforaie înverșunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Și pe două porți deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se și aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfioară,
Și-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâșia-ntre ele,
Se așază.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-și joc,
Cavalerului Delorges:
, , Dac-amorul ți-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănușa de-mi ridică!”
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monștri,
Cu-a lui degete-ndrăznețe el mănușa de-o ridică.
Cu mirare și cu groază
Damele și cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniștit
El mănușa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape.
Dar mănușa el în față i-o aruncă:
, , Doamna mea, o mulțămire ca aceasta n-o mai voi!”
Și-o lasă numaidecât.

Nichita Stănescu - Mănușa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Trage-ți odată mâna ta lungă, siderală,
din mine, mănușa ta oloagă,
și lasă-mi fierăria nervilor de boală
zălog ființei să îmi fie neîntreagă.
Prea mișc cum mișcă degetul tău lung
mai arătând un adevăr,
din ce în ce mai rupt ajung,
mai capră și mai măr.
Ci trage-ți lungă mâna ta,
și las-o
înfrigurată-n verdele nisip
și las-o răcită-n vidul negru
și las-o
până la Canopus
și lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă,
cât timp am umbră
să-ncălzesc o piatră sau
o vale ne-nverzită, sumbră
să-nconjur cu trupul meu
mâna prezentului mereu.
Ieși din mine, doamne,
nu-mi lua capul sângelui, –
inima –
las-o oarbă, fără ochi, fără vedere
cu un romb într-însa de tăcere.
20 februarie, seara.