George Coșbuc - Cicoarea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe câmpia-nrourată
Dintr-al zilei revărsat
Aduna frumoasa fată
Rouă-n galbene ulcioare,
Lia cea cu trup de floare,
Fată de-mpărat.
Iată-n mâni cu suliți crunte
Când ieși cu roibii săi
Soarele de peste munte,
El încremeni-n teleagă
Și-ntorcându-și fața-ntreagă
S-a plecat spre văi.
Măsurând prin zări hotarul,
El cânta pe gânduri dus,
Și lăsând în voie carul
Îngropase-n palme fruntea,
Și cânta trecând pe puntea
Roșului Apus —.
Mari minuni au fost acestea,
Dar mai mari am să vă spui,
Că de-acum încep povestea.
Oameni buni, vă fie-aminte
Ce-a făcut de-acu-nainte
Pentru Lia lui.
A trimes la ea, s-o ceară,
Dintre frați pe cel mai mic,
El venind în fapt de seară
Pe pământ, și-a dat solia.
«N-o să-l iau», răspunse Lia
Mândrului voinic.
«El e vecinic călătorul
Nesfârșitelor cărări —
Cum să-i duc eu vecinic dorul
Ziua zboară peste sate;
Peste ape-ntunecate
Noaptea, peste mări.
«Poate-n car el nu mă lasă,
Mă și tem, așa pe sus.
Iar la mine-aici acasă
N-o să stea! Și cum să fie
Fată de-mpărat soție
Celui vecinic dus»?.
Soarele din umeri dete
Și-a zâmbit de-acest cuvânt
Al nepriceputei fete,
Și-a trimes alt sol copilei
Frate-al său din faptul zilei,
Stea din cerul sfânt.
«N-o să-l iau, că-l știe țara
Și fricos și și-nrăit.
Iese-n zări de vreme vara
Hoinărind și-aprinde lunca,
Iar prin văi ucide munca
Plugului trudit.
«Iarna însă-ș înspăimântă
Negura și mutul Ger.
Când pe dealuri Crivăț cântă
Și cu glas de lup aleargă,
Ca să prindă-n zarea largă
Soarele din cer,.
El, în goana-nspăimântării
Galben și necutezând
Să se nalțe-n largul zării,
Tot pe lângă munți se pleacă
Peste munți în mări să-și treacă
Roibii mai curând. ».
Înnorat de gânduri stete
Soarele, că l-au durut
Vorbele-ngâmfatei fete —
Ș-a trimes pe Doamna-Bună,
Soră-n cer, tăcuta lună,
Sol mai priceput.
«Dar mi-e teama mai amară:
El urându-mă-n tr-o zi
Și-obosit să mai răsară
Își va părăsi nevasta,
Și la noi pe lumea asta
Nu va mai veni.
«Cui va rămânea-ngropată
Lumea-n noapte și eu cui?
N-o să fie nici odată
Soare-n zările senine —
Să-și păzească-n cer mai bine
Drumurile lui».
Soarele-a gemut de-amarul
Vorbelor sărind în car,
Și-i trăsni pe osii carul;
Nor îi sta pe creștet ceața,
Negre plete-umplură fața
Albă ca de var.
Fulgerau nebuni în zare
Roibii-nspăimântați acum
Și de bici, și de mirare
Că simțeați pe sub copite
Alte zări, mai șovăite,
Altă lume-n drum.
Flăcări vâlvăiau pe drumul
Carului, și-adânc din văi
Se-nora-n văzduhuri fumul
Alb de pe păduri cărunte,
Iar pe munți pe cât un munte
Se-nălțați văpăi.
Ar fi ars topita iarbă
De pe lunci, iar apa-n mări
Poate ar fi-nceput să fiarbă:
Dar ieși-nspăimântătorul
Domn al lumilor din norul
Zbuciumatei zări.
Iată-l, scuturându-și râul
Pletelor. Venind mâhnit
Prinse cu putere frâul —
Și cu gurile-ncruntate
Nechezând, întorși pe spate,
Roibii s-au oprit.
«Nu-nțelegi tu nici din gura
Tatălui! Și-ți spun mereu!
Eu te-am pus să fii măsura
Vremilor rătăcitoare —
Ce ți-e păsul? Spune-l, Soare,
Ca să-l știu și eu.
«Tu ți-ai pus păcatu-n minte,
Și pe-un drum al nopții pleci!
Pui alături, Soare sfinte,
Biata pulbere-a cărării
Cu lumina-nflăcărării
Soarelui de veci!.
«Mergi-ți drumul tău spre seară
Iar mândriei ști-vom noi
Ce să-i facem ca să piară! »
Și plecând Stăpânitorii,
Începură-n vuiet norii
Să reverse ploi.
Iar în ziua ceealaltă
Soarele pe Lia-n lunci
N-o văzu din zare-naltă;
Dar zări, plângând tăcută,
Floare-albastră neștiută
Lumii pân-atunci.
Știm așa, c-așa cu toții
Din strămoși am apucat,
Ca s-o știe-așa nepoții,
Cum s-a fapt din Lia floare,
Cea cu trupul rupt din soare,
Fata de-mpărat.
E a de-atunci ca o sihastră
Crește-n margini de poteci,
Ziua vezi că-i floare-albastră
Și te uiți la ea cu milă,
Știi că-ntrânsa-i o copilă
Și-un blestem de veci,.
Că-n amurg închide floarea
Și, schimbată-n porumbel
Zboară cătr-Apus cicoarea,
Și mereu strigând pe nume
Soarele, printr-altă lume
Umblă după el.
Într-o goană ne-ntreruptă
Printr-al morților hotar,
Ea e martor cum se luptă,
Negre Duhuri cum omoară,
Și-amărâtă, biata, zboară
Tot pe lângă car.
Și cu soarele de-odată
Ea se-ntoarce iară-n văi,
Iar e floare biata fată
Pe câmpiile tăcerii,
Dar când vine-amurgul serii
Iarăș e pe căi.
Însă-n ziua când cicoarea
N-o fi plânsă-n zori de zi,
Va scăpa de blestem floarea —
Soare însă-n zare-albastră
Veac de veac pe lumea noastră
Nu va mai veni.

lia fata de imparat – Versuri.pro

George Coșbuc - Cicoarea