leoaica – Versuri.pro

Daniel Vişan-Dimitriu - Leul Alizeu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

A obosit bătrânul leu
să poarte-atâtea lupte,
și nu mai e la apogeu,
cu lauri să se-nfrupte.
Se odihnește-acum, e trist,
retras din viața-i dură,
nu e nici laș, nici defetist,
e doar sătul de ură.
A obosit și nu mai vrea
iubirea agitată
a celei care-a fost cândva
leoaica adorată.
Privirea lui ce strălucea
fixează calm pământul
ce, într-o zi, îl va-ncăpea
și îi va fi mormântul.
Doar gândul lui, mereu la ea,
o mai aduce-alături
exact așa cum o știa
din vechile desfături.
A obosit bătrânul leu,
dar încă o iubește
în visul lui, ca alizeu
ce tainic îi grăiește.

Daniel Vişan-Dimitriu - Iubire Felină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Era neînfânt și un rege
pe vaste întinderi, cu ape
la care veneau să se-adape
sărmanele turme pribege.
Trăia în ținutul sălbatic
din noaptea când, după furtună,
în luptă-a putut să răpună
un leu mai bătrân și apatic.
Urmaseră ani de domnie,
o viață-n continuă luptă,
pe-o scenă ce, parcă, e ruptă
din vremuri de cruntă urgie.
Acum, lenevind, își privește,
din haită, leoaica temută,
frumoasă și neîntrecută
pe care mai mult o iubește.
A fost un coșmar, o-ncercare,
o luptă cumplită-ntr-o noapte
cu lei ce-au venit puși pe fapte
și au reușit să-l doboare.
Leoaicele, pline de furii,
agile, -au sărit dintr-o dată,
în haită, c-o sete turbată
și spume la marginea gurii.
Cu urlete, parcă blesteme,
au pus nepoftiții pe fugă,
dar el a rămas în văiugă
ca îngerul morții să cheme.
În zori, grav rănit, dar în viață,
sub primele raze de soare,
-tabloul de-atunci încă-l doare-
tot jurul părea că-i în ceață.
Au fost niște clipe în care,
fixat de priviri necrofage,
simțea cum pământul îl trage
spre ultima lui abdicare.
Dar mândra-i regină, alături,
în clipele cele mai grele,
l-a tras din tenebrele-acele
spre-o viață cu-alese desfături.

Palaghia Eduard Filip - Leoaicei cu Miros de Trufă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nu te-am văzut! Probabil nu erai femeie…
Şi toţi bărbaţii vieţii tale (ah! Ce proşti!)
ţi-acopereau profilul de camee
îmbătrânindu-te. Absurzi. Anoşti.
Şi parcă nici n-aveai aceste forme rotunjite,
şi nici mirosul cald, iconoclast, flamand,
n-aveai în ochi sticlirea de George Sand
şi aerul iubirii ne-mplinite.
Lipsea acel ceva de care azi eşti plină,
ca o leoaică tânără pe perne moi,
lipsea mirosul dulce de trifoi.
Şi coapsei îi lipsea o serpentină.
Lipsea cochetăria de femeie complicată,
înfăşurată-n orişicare gest,
lipsea aroma de incest
din care azi te naşti, înfiorată.
Şi dacă pînă azi n-ai fost femeie,
ci doar aromă, adâncimi, emoţii,
primeşte, dintre abaţii şi sacerdoţii,
înfiorarea versului… şi-o orhidee!