Panait Cerna - Tristețea Lenorei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe sub portale-ți stau în pază,
Cavași cu bărbile-argintine –
Răsar bătrânii să te vază
Trecând ca visul pe ruine..
Supuși sau suflete haine
Sub ochii tăi îngenunchează –
Ah, ochii tăi ce smulg suspine
Și ard ca soarele-n amiază!..
Tu ai palate ce sfidează
Splendoarea calmă-a lunei pline –
O, cea mai albă din regine,
Ce jale grea le populează?.
„În nopțile de mai senine
E-atât de blândă-a lunei rază,
Și totuși firea plânge-n sine
Și trandafirii lăcrămează..
Cu mine-a fost destinul darnic:
Un cer de-a pururea senin –
Hebe, scânteietor paharnic,
Mi-a-ntins o cupă de rubin;
Dar cupa spumegă zadarnic
Când n-am în cinstea cui să-nchin!”.
*.
Cu lacrămi sufletu-mi se-adapă,
Privindu-i lespedea-n bujor..
Vezi tu o cruce lângă apă?.
Acolo zace Leonor,
Și florile-au venit la groapă
Să plângă pe o sora-a lor..

Iuliu Cezar Săvescu - Corbul Din Edgar Poe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Sunase miezul nopții, pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate și bizare,
Când cineva la ușe bătu ușor, ușor.
Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zădarnic, în cărți vreun ajutor.
La chinurile mele, la vechiul meu amor
La dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire,
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, și căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mișcarea perdelei de mătase,
O strașnică teroare în nervii mei băgase,
Și ca să-mi țin curajul, în mine singur zic:
„O fi vreo cunoștință și altceva nimic!”
Și fără-a pierde vreme, strigai: „Vă cer iertare,
„Aproape adormisem când ați bătut,
Și-n stare n-am fost s-aud și apoi băteați încet de tot!”
Deschid, mă uit, dar nimeni, și să pătrund nu pot
A nopții întunecime. Ce vis ciudat mă-nșeală?
Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfială
Repetă scumpul nume, și altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar fără a pierde vreme
Același sunet vine, din nou să mă recheme.
Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:
„S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
„Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,
„Și să vedem, nu-i vântul? …” Deschid, un corb măreț,
Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,
Și fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneț.
În fața unui oaspe cu mutră de cucernic,
Și negru ca ebenul, cercasem în zadar
Să stăpânesc un zâmbet, apoi, cu glas puternic,
Strigai: „Pe țărmii nopții ce nume prințiar
Ai tu?” El, la-ntrebare, răspunse: „Niciodată!”.
Răspunsul, pentru mine, era fără-nțeles,
Și cine-avu prilejul a întâlni vreodată
O pasăre lugubră, și noaptea mai ales
Când este în putere, să șadă cocoțată
Pe bustul divei Pallas, s-o cheme „Niciodată!”.
Dar corbul numai două cuvinte-avu de zis
Și parcă-ntregu-i suflet în ele și-a închis!
Atunci șoptii: „Mulți alții s-au dus de lângă mine,
„Din cei iubiți; ca mâine și dânsul va zbura.
„Și dânsul se va prinde în tristele ruine,
„Ca stolul de iluzii ce-atât mă-nconjura!”
Iar pasărea sinistră răspunse: „Niciodată!”.
Desigur, aste vorbe le-a învățat vreodată
De la un om de soartă și ceruri prigonit,
Un om fără iluzii și-atâta de zdrobit
Încât, văzându-și viața de soartă blestemată,
Nu mai putea să spere în lume: „Niciodată!”
Trăsei, în a lui faţă, un scaun și-ncercai
Să aflu ce-nțelege o pasăre ciudată
Și slabă, și stingheră, și tristă, fără grai,
Printr-un refren ce vecinic răsună: „Niciodată!”.
Nu-i mai vorbii, căci ochii ca flacăra-i ardeau
Și cu săgeți nestinse în suflet mă izbeau.
Și ca să-i aflu gândul, am stat în nemișcare
Pe scaunul de plisă, albastru-violet,
Pe care se răsfrânge lumina-ncet încet,
Lumina sepulcrală din lampa suspendată,
Ce n-o va mai aprinde Lenora: „Niciodată!”.
Atunci oftăi mai liber, părea că prin văzduh
Plutește ca parfumul, al îngerilor duh;
„Oh! Crud și mizerabil! – strigai atuncia – Domnul
Din toată omenirea pe mine m-a ales?
Oh! Bea, fără nesațiu, divinul Nephemés
Și uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”
Iar corbul, grav și rece, răspunse: „Niciodată!”.
„Profete sau mai bine tu pasăre-a pieirii,
„Tu pasăre sau demon, în numele iubirii,
„Fiindcă Satan te mână în casa-mi dezolată,
„Răspunde-mi se mai află balsamuri la Gadei?”
Dar pasărea lugubră răspunse: „Niciodată!”.
„Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,
„Pe zeii-n care credem și eu și tu cu mine,
„Oh, spune, al meu suflet așteaptă de la tine.
„Voi mai vedea în ceruri pe tânăra curată,
„Lenora?” Însă corbul răspunse: „Niciodată!”
„Te du, răcnii atuncea, și lasă-mă, te du
„Acolo unde Pluton, azilul îți dădu.
„Un fulg să nu rămână din carnea-ți blestemată,
„Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus.
„Mă lasă-n pustnicie, atâta am de spus.”
Dar corbul și acuma răspunde: „Niciodată!”.
Și corbul, mut și rece, cu aripile grele,
Pe bustul divei Pallas, deasupra ușii mele,
Încremenit rămase, iar ochii lui de foc
Lucesc ca ai Satanei și al luminii joc,
Pe scânduri îi răsfrânge lumina blestemată,
Ce nu se va mai șterge acum și „Niciodată!”

lenora – Versuri.pro

Panait Cerna - Tristețea Lenorei

Iuliu Cezar Săvescu - Corbul Din Edgar Poe