Lamentație – Versuri.pro

Sappho - Moartea Lui Adonis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Acesta este cântecul de lamentație
Pentru Adonis – vai pentru Adonis, vai!
Astfel, Afrodita a strigat în suferință,
În timp ce se străduia să-l tragă înapoi de la moarte:
Inima ta să nu fie slabă, dragă! Fii puternic!
O, mă arde, suflarea ta!
Se aprinde prin faptul că eu sunt un foc!
Inima mea este înspăimântătoare cu dorință disperată!
Ea strigă la Eros din aripi de aur,
Ea îl face să absoarbă în izvorul rece de gheață
Fețe fine, și se afla pe fruntea lui Adonis:
O dragoste, lasă-i răcoarea să te revigoreze acum!..
În zadar, zadarnic! – ochii lui nu mă mai văd;
Ei sunt fixați în întunericul ușii lui Hades!
Ei se închid – el doarme – nu somnul morților!
Taci, nu amesteca nici o pietricică cu pulberea de urme!
Nu Nu! aceasta este moartea! Acum nu rămâne pentru mine
Nici o dulceață pe pământ – nici miere, nici albină!

Radu Stanca - Lamentația Ioanei d'Arc pe Rug

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Aceasta-i vina mea: că n-am lăsat,
Cu gând ascuns, feciori în preajma porţii.
Şi-acum, când prima dată un bărbat
Mă strânge-n braţe, sunt sortită morţii.
Dar flăcările creşte-vor mereu,
Creşte-va mult şi strania orgie.
Şi, în curând, flămând, iubitul meu,
Întâiul meu iubit, fără să ştie,
Mă va cuprinde-atât de mult în el
Încât nu va putea să mai despartă
De trupul lui pe-al meu – şi-n alb inel
Mă va iubi fum zvelt şi ceaţă moartă.

Radu Stanca - Lamentația Poetului Pentru Iubita Sa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe tine te laud, prea frumoaso, pe tine
Și ție, prea tainico, ție mă-nchin,
Căci tu ești lumina ce stă trist pe mine
Și tu ești uimirea de care sunt plin.
Pe tine te cânt, prea înalto, pe tine
Făptura ta-ncinsă cu straie de preț,
Urechile tale rotunde și fine
Și șoldul tău cald care tremură-n jeț.
Domnița-ntocmită din fum și-ntâmplare,
Fecioara cu sufletul trist și frumos,
La tine visez și culcat și-n picioare,
Pe tine te cânt și pe cal și pe jos.
Pe tine, căci nu e nici floarea din glastră,
Nici floarea din baltă, nici floarea din crâng,
Atât de supusă și-atât de albastră
Ca tine, când vin să te strig și să plâng.
Ai pielița albă cum lebăda n-are,
Ai taine cum nici împărații nu au
Și totuși lași ochii în jos când strig tare
Că numai pe tine te cânt și te vreau.
Îți văd printre gratii brățările multe
Și-ți văd prin fereastră rotunzii tăi sâni,
Dar paznicul negru nu vrea să m-asculte
Și-ntruna-și asmute sălbaticii câini.
De nu mai știu câte netrebnice zile
Vin fără nădejde sub turnul tău sur,
Pe strunele roșii, ard câlți și feștile
Și-nconjur cetatea de jur împrejur.
Dar totu-i zadarnic, căci tu ești aceea
Închisă-ntre turnuri de-un domn veninos.
Anume-ntre turnuri și-anume cu cheia
Ca eu să mă tângui amar aici jos.
Zadarnic îți sunt ochii ca verzile lacuri,
Sprânceana ca arcul cu care lovesc,
În tristele tale și goale iatacuri
Eu nu pot să intru și nici să privesc.
Zadarnic ai șolduri ca pânzele prinse
Pe vasul pornit cu furtuna în larg.
Că nu pot să-ți mângâi călcâiele-ncinse
Și nici așezarea de piatră s-o sparg.
În van port cuțitul cu teaca de aur
De brîul meu negru cu lanț atârnat,
Că nu e balaur, temutul balaur
Ce-aicea te ține sub zidul crăpat.
Și nu e nici tata să-l umplu cu daruri
Și nu e nici mama pe mîini s-o sărut
Și nu e nici hoț să-l astâmpăr cu zaruri
Și nu e nici crai să-l pot frânge pe scut.
Ci domn care doarme cu mîna sub ceafă
Prin cârciumi ascunse și bea ne-ncetat
Din plosca ușoară și groasă carafă
Râzând că te știe sub lanț ferecat.
Iar eu mă-nvârtesc în zadar lângă podul
Ce sta ridicat ca un deget în vânt
Și nu știu-n ce fel i-aș putea tăia nodul
Și nu știu-n ce fel aș putea să te cânt.
Căci gura mea n-are putere atîtă
Întreaga ta laudă s-o poată cânta.
Că prea ești frumoasă și prea în urîtă
Cetate în care eu nu pot intra.
Și, vai, cât aș vrea.
Doamne, vai cât aș vrea.

Firdousi - XV94 Goștasb Zal Află Despre Moartea Lui Rostam. Faramurz Aduse Coșciugul Lui Taică-Său și-l Puse într-Un Mormânt

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Unul doar din cavalerii cei vestiţi scăpă fugind,
când pe jos şi când călare; când ajunse în Zabul
povesti că elefantul groaznic zace-n colb întins
cu Zevare şi alaiu-i, şi că nimeni nu scăpă
din capcanele vrăjmaşe. Din Zabulistan zbucni
mare strigăt împotriva duşmanilor lui Rostam
şi a şahului acela din Kabul; Zal îşi turnă
colb pe braţe, sfâșâindu-și chip şi piept, şi-astfel gemând:
„Vai! viteazule, cu trupul cât un falnic elefant!
Doar în giulgiu vreau să-mi fie trupul de-azi învăluit!
Şi, tu, fruntea-n cer purtându-ţi, o, balaur înzăuat,
o, Zevare, care fost-ai leul pururi preamărit!
Şeghad, ticălos şi mârşav, smulse-acest copac ales!
Cine se gândea că vulpea josnică ar cugeta-n
ţara ei să se răzbune pe un aprig elefant?
Cine-şi aminteşte-asemeni trăznet dat de soarta rea,
cine va-ndrăzni a crede, chiar dacă stăpânul său
îi va povesti că spusa unei vulpi a nimicit
de pe-această neagră tină leul falnic, Tahamtan?
De ce n-am murit în zdrenţe înaintea-acestor fii?.
De ce am rămas pe lume-o amintire despre ei?
Ce-mi mai foloseşte viaţa şi-ale vieţii bucurii,
hrană, tihnă, nume mare? O, biruitor de lei,
o, tu, prinţul şi viteazul care-o lume ai supus,
o, stăpîn al ţării!”-Ndată îl mînă pe Faramurz,
crunt, cu oaste, să-l izbească pe şah şi din gropi adânci
trupurile moarte-afară să le tragă, şi silind
lumea să se vaite-amarnic. Când ajunse în Kabul
Faramurz n-află-n cetate pe nici unul din cei mari:
toţi fugiseră, cetatea părăsind-o, îngroziţi
de sfârşitul celui care fu al lumii-nvingător.
Merse Faramurz în câmpul unde taică-său-a vânat,
unde s-au săpat capcane. Pat de-odihnă pentru veci
porunci să i se-aducă; mândrul trunchi împărătesc
l-aşeză, şi cingătoarea pahlivanului scoţând
şi tunica lui şăhească-n apă caldă îi spălă
trupul, şi uşure, pieptul, braţele şi barba, -apoi
arse dinainte-i smirnă cenuşie şi şofran,
rănile cusându-i-le. Faramurz turnă în stropi
apa rozelor pe creştet lui Rostam şi peste trup
presără neprihănitul camfor; îl învălui
în brocart din fir de aur, roze-i puse mosc şi vin;
cela ce cusut-a giulgiul, sânge revărsă pe ochi,
pieptănîndu-i astă barbă cum e camforul cel alb.
Trupul întrecea-n lungime două paturi; era trup
omenesc, sau doar copacul care umbra-şi azvârlea?
Mândru, se-ntocmi coşciugul doar din scândură de tek,
se-nţintă în cuie de-aur şi din fildeş fel-de-fel
de înfăţişări cioplite; şi se unse cu catran
fiecare-ncheietură, şi cu mosc şi chihlimbar.
Apoi dintr-o groapă-l trase pe Zevare, lui Rostam
frate bun, i se cusură rănile, şi, îmbăiat,
îl învăluiră-n giulgiul de brocart; se căută
trunchiul unui rodiu falnic, şi tâmplarii iscusiţi
scânduri scoaseră să-ncheie un coşciug, şi Faramurz
puse camfor, mosc şi apa rozelor pe Zevare
în lăcaşu-i cel din urmă. Tot atuncea se spălă
şi se înfăşă în pânze trupul falnicului Rakş;
două zile închinară-acestei trude; în sfârşit,
telegarul îl urcară, cumpănit, pe-un elefant.
Din Kabulistan şi până în Zabul se zbuciuma
omenirea; în picioare, nu vedeai decât femei
si bărbaţi, şi nici furnica nu şi-ar fi găsit un loc.
Se trecu din mână-n mână un coşciug şi alt coşciug;
cei ce le purtară-n palme fără număr, mulţi fiind,
le făcură mai uşoare decât aerul; şi-astfel
într-o zi şi-o noapte albă le purtară în Zabul,
fără a le pune-o clipă jos pe lutu-ntunecat.
Lumea-ntreagă era plină de bociri pentru Rostam,
de-ai fi zis că-ntreg deşertul fierbe-n clocot, şi-orice glas
se pierdea în uriaşul vaiet, lumea n-asculta
decât geamăt de durere. În grădinile lui Zal
se nălţă o criptă-al cărui creştet ajungea la nori,
i-aşezară-n tronuri de-aur pe-amândoi alăturea;
ăsta-i locul de odihnă al şoimanului ce-avu
parte de-o măreaţă soartă.
Ei închiseră apoi
poarta gropniţei, plecară, şi viteazul ce-a-nălţat
fruntea-atât de sus în slavă, nu mai fu pe-acest pământ.
Ce-ai putea să ceri aicea, preavremelnicei şederi
care-n bucurii începe şi sfârşeşte în dureri?
Va să fii întins în pulberi, chiar de-ai fi din fier făcut,
aprig credincios al legii drepte sau un Ahriman.
Cât trăieşti, să tinzi spre bine, şi să crezi că dobândeşti
ceea ce-ai dorit o viaţă, doar în lumea de apoi.
Cronica Șahilor