la mormantul bunicului

În amintirea lui József Attila.Ca o insulă inabilă, mocnită e lumea.Unde și vântul,în vârful picioarelorse plimbă,și pe jumătate deja sunt încriptăcopacii.Frunze duioase îmi pândesc fața,sunt uscate, înăbușite ‒caută lacrimi ‒Oh, ce le-aș da cu piciorul!Mă auzi, bunicule?Dar n-a avut pământul destulăpiatră încruntată,a trebuit să te afunzipentru os, piatră tăciunoasă?Era păcat, cu unghii crăpate,să te agăți … Citește mai mult