jurnalul xiv

Stătea așa, întinsă și cerească,De parcă-ntreaga lume i se dete.Iar eu, în neputința mea prostească,Zăceam răpus, ca-n iad, lângă perete.Mușcat de șarpe, așa o să sfârșeascăChiar la izvor, drumețul ars de sete.Ca-n vis, respirul ei era un murmur,Eu îmi țineam suflarea, să n-o tulbur.