Popescu Theodora - Copii Veseli

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Toată ziua,
Bună ziua,
Ne jucăm,
Ne distrăm.
Suntem copii răsfățați,
Și foarte bine aranjați.
Când afară-i cald,
Ne jucăm cu-n ghiocel plăpând.
Totu-i viu și armonie,
Și la noi e veselie.
Când afară e frumos,
Ei se joacă cu-n câine pufos.
Când afară-i seară,
Ei încep să sară.
Când afară plouă,
Ei sparg niște ouă!

Nichita Stănescu - Prin Gard

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

– Haai cu tro-ti-ne-ta… taa…
Ne jucăm la mine-n curte
Sub salcâm.
Din bețe scurte,
Din carton și tinichea,
Sfoară, cretă, geam și clei,
Bile și nisip și pietre,
Facem o căsuță… Petre,
Vrei?
…Dacă vii îl chem pe Stan!
…Hai de-a hoții și vardiștii:
Eu eram motociclistul,
Tu erai milițian…
Mă prindeai din urmă,
Ba,
Chiar mă arestai și pace…
…Spune, Petre, nu ți-ar place?
Da?
– Ce să caut eu sub salcâm?
…hâm!
– Haide, vino, te rog eu…
…Am pastile de ienupăr…
Și-i păcat de Dumnezeu…
Haide, vino, nu fii rău,
Am capace de la bere
Și-am să-ți dau câte-mi vei cere…
Zău!
– N-am nevoie de capace…
…Poți să-mi dai oricât,
Nu vreau!
Ia mai lasă-mă în pace;
Trotineta nu ți-o dau!
… Toată scârțâie, deși
Ieri am dat-o cu ulei…
…Poți ca să te superi, ei,
Și?
– Da… nu vrei să vii… tu crezi
C-am nevoie eu de tine
Și de trotinetă… bine…
O să-ți pară rău, să vezi,
Că pleci în haimanalâc…
…Am bomboane colorate,
Le mănânc eu singur toate,
sâc!

Tudor Arghezi - Întâia Deziluzie (Cartea cu Jucării)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mițu și-a pus mănușile de piele ale tătuțului și parcurge grădina cu mâinile uriașe ale unui monstru pitic. Și-a pus și o pereche de ghete de-ale lui și, în sfârșit, și o pălărie, cu marginile până la umeri. Ea vrea să sperie lumea – nici mai mult, nici mai puțin.
„Unde se duce momâia fără cap, cu labele de pelican?” întreabă vrăbioii, care sar din pământ ca niște bulgări cenușii în sus.
„Cine-i cocoșatul care trece?” se uită gâștele.
Pisoiul crede că s-a îmbrăcat curcanul, și câinii, nedumeriți, stau mai departe, ciuliți pe jumătate și cu o ureche moale, dată pe ceafă.
Pentru ca înscenarea să izbutească, tătuțul a luat-o la fugă, măicuța după el, și toți din casă s-au ascuns, tremurând de groază. Numai Baruțu știe. El afirmă că personajul care bâjbâie prin curte, crăcănat de ghete și orbit de pălărie îi este cunoscut.
—Eu știu că este Mițu, dar nu vreau să spui, repetă Baruțu. Dar cine-l crede?
Mițu și-a mai adăugat la costum un baston gros, pe care, ca să-l poată duce drept, ca o cârje, trebuie să-l ție mai de scurt.
—Du-te încet și dă-i pălăria jos, zice Baruțu, care ar vroi să se apropie. Cu toată certitudinea lui, el începu să se sfiască de noul animal cu mănuși.
—Nu pot, Baruțule. Mușcă.
—Nu mușcă, răspunde Baruțu, cu oareșcare nesiguranță.
—Mușcă, dă cu bastonul, dă cu ghetele și trage palme cu mănușile mari.
—Daaa? se miră Baruțu.
Convingerea lui e cu totul zdruncinată. El a văzut pe Mițu încălțându-se, punând pălăria, luând bățul. Știa că e Mițu, dar parcă nu mai știe. S-o fi strecurat Mițu pe undeva, din ghete și din pălărie, și acum umblă singure ghetele, mănușile, pălăria și bastonul.
—Vreau să te pup, tătuțule! zice Baruțu emoționat.
El caută adăpostul cel mai apropiat, pe când Mițu își cheltuiește activ caricatura în atitudini. Ghetele dansează sau pășesc foarte măsurat, ca și cum ar urmări un șarpe care trece în pământ. Bastonul dezechilibrează uneori personajul, opintit și revenind în văzduh. Iată, Mițu s-a luat după scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucată, ca niște damigene cu dop. Baruțu și-a înstrăinat complet figura primitivă a caricaturii și, văzând porcii rupând-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alătură de tot.
—Mă dor picioarele, tătuțule..
Baruțu vrea să fie luat în brațe. Pus pe umăr, la o distanță bună de piticul cu pălăria pe ochi, el scoate un suspin de ușurare. Dar a venit timpul să-l liniștim.
—Bravo Mițu! aplaudă lumea, sosind din toate colțurile.
Mițu scoate pălăria și salută până la pământ.
—Ai văzut că era Mițu? Nu te mai uita așa: e Mițu.
—Da? se miră el încă o dată și cu totul confuz față de sineși.
Succesul l-a mușcat însă de inimă și vrea și el să facă pe momâia, ca să guste din cabotinaj. Căutăm să-i explicăm că, într-o împrejurare dată, arta permite o singură maimuță și că imitația imitației, imitația maimuței, e de două ori un plagiat care, în loc de felicitări, implică huiduială. Baruțu nu vrea să știe nimic și, fiind tot al nostru, îl lăsăm să încalțe ghetele, cu stângăcie, să pună pălăria, fără meșteșug și mănușile. Îi este necaz că a intrat în rândul imitatorilor reproducători, dar se supune, ca să nu scape crâmpeiul de glorie care îl flămânzește. Fără entuziasm, el întinde bățul, ridică palma, își desface piciorul. Și cade în ligheanul cu apă al găinilor, sărindu-i pălăria și pierzându-și bastonul. Ochii lui stupefiați se uită la noi și, văzându-ne că nu râdem, Baruțu își dă drumul și plânge descurajat.
Ridicându-l din zeamă și găinaț, Baruțu are și un argument.
—Te-ai murdărit peste tot și miroși a coteț, îi spune tătuțul.
—Pentru că sunt mic, tătuțule, răspunde Baruțu, consolat.

jocuri copii – Versuri.pro

Popescu Theodora - Copii Veseli

Nichita Stănescu - Prin Gard

Tudor Arghezi - Întâia Deziluzie (Cartea cu Jucării)