VII. Confesiunea autorului: slăbiciunea sa în fața lumii, a trecerii vremii și a Poemului de purpură.
Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe-o pușcă.
Astfel înarmat, tot ce există îl mușcă.
Adeseori spune:
”O, slăbiciune,
numele tău este artă. ”
Fiind deci atât de ridicul și slab, întreprinderea lui e deșartă,
întocmai ca a zidarului, fratele său,
care a vrut să clădească o piramidă-n Țicău.
Dar mai cu seamă,
ora îi pare târzie, și mult îi e teamă
că vremea nu-i pe măsura uneltelor sale modeste.
Deci plin de mâhnire el vă propune această poveste:.

VIII. Bătrânii cronologi.
Doi inși stăteau de foarte multă vreme într-o zidire fără porți; ei nu știau de câtă vreme ședeau acolo, deși numărau cu meticulozitate fiecare zi care trecea și, cu ajutorul calendarului digital al călugărului Damaschin, calculaseră exact toate sărbătorile și datele mai importante pe multe mii de ani. S-ar putea spune că deveniseră specialiști în cronologie, căci știau cu precizie pe ce dată căzuseră Paștile în anul 1054, și dacă ziua aceea din 1453 fusese o joi sau o vineri; visul lor era un calendar complet pe șaisprezece mii de ani.
Uneori ziceau: 24 aprilie 11007 va fi o marți înaintea Floriilor.
Și totuși n-ar fi putut spune de cât timp ședeau în încăperea aceea, deși își aminteau precis ziua venirii lor acolo, precum și numărul exact de zile care trecuseră de atunci.
Târziu de tot ziseră: calendarul complet pe șaisprezece mii de ani e făcut, din oscioarele degetelor noastre, și știm precis că de azi în șaisprezece mii de ani va fi o marți înaintea Floriilor.
Dar în clipa aceea unul din ei oftă și zise: iată, acum eu am să mor, păstrează tu cronologia.
Iar celălalt: și eu simt că mor.
Apoi, privindu-și încheieturile mâinilor mumifiate, cu pielea ca pergamentul, pe care se aflau însemnați cu minuție cei șaisprezece mii de ani, muriră amândoi. Era într-o marți înaintea Floriilor.

IX.
Aici unde suntem e pace cu adevărat. E pace cu adevărat.
La picioarele tale, iubito, prunul sălbatic a înflorit,
colina întreagă e semănată de îngeri cu florile
ce s-au numit imortele. Din inima mea
un mac de câmpie s-aprinde o dată pe an. Este noapte,
și la picioarele tale iubito, prunul sălbatic a înflorit.
Marea adânc priveghează tăcerile albe în care
s-a înecat graiul nostru, iar luna, ca-n vechile sfinte poeme
duminează zidirea în formă de crin. Un crin cugetând,
astfel am fost și-am trecut noi pe țărmul acesta
la marginea mării. Universul întreg e un crin.
Aici unde suntem e pace cu adevărat. E pace cu adevărat.