istorie romania – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Ană… De Basm

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E atât de mult predestinat, în țara ce mi-o am icoană,
S-am veșnic modestia blândă întruchipată-ntr-un supliciu
Mereu femeie, toată amor lângă un bărbat etern capriciu,
Să-i fie floare… nu mlădie. Mândria demnă de-a fi Ană!
E iar legenda, ce-o credeam că-i doar trecut, nestinsă rană,
De-un meșter, tot un dregător de sfinte, dârz, curat, viteaz…
Un’ din popor, pe atunci Manole, un truditor fără răgaz
Să tot clădească, în van, helas… de n-ar fi fost zidul de-o Ană!
Acum sunt parcă eu erou, un figurant fără prihană
Tot așteptând din multe basme să-mi fac din visul meu Regat…
Cu o Domniță de-altădată ce n-a avut în veci Palat,
Tot dăruindu-și picuri viața la crez, viteji… O jună Ană!
Atât de nobilă în sămânță, în fel de-a fi, de piatră stană
Să-i dea, o zi, la al său soț, tot ce-a pierdut, furat de seameni;
Tronul de drept, smuls de parșivi, ce sunt și-acum, clonaj de „oameni”
La al său nestins iubit Mihai… țara pierdută. Sfântă Ană!
Aproape un secol, plin de zbucium, n-a fost ‘ndeajuns s-aibă Coroană
Din țara ce și-a adoptat cu suflet, minte și speranța
Că haru-i demn de-ai fi alături, la al său Rege… dar balanța
Și-a lăsat tasul, cuib Reginei, în somn de veci… de zbor de Ană!
Mă întreb de-i etalon durerii și cât de multă e-n prigoană,
Cât-a rămas în trup inert și câtă a luat cu ea să îndure
Și așa să ușureze în juru-i tot ce-a rămas, să lase pure
Zile de-urmași, blajin cast Rege… Regina noastră, dragă Ană!
S-a sfâșiat în două vremea, ce plânge picur, o broboană
Ce demnul răbdător, vlăstar, odată un Rege puști, o pierde
Pe-obraz, brăzdat de-atât amar, acum doar gându’ o să-l dezmierde…
Într-un sfârșit și el de secol… Mihai, ce-avea Regină Ană!
Poate-s și eu vlăstar de-un dac și de-o cucernică romană…
La fel Regatu’ îmi e român, Mihai… și sânge gal, o Ană!!!
In memoriam Anne Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguerite, Reine de Roumanie.
09. 08. 2016

Dumitru Matcovschi - Îngerii Roșii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

În patruzeci și șase,
În patruzeci și șapte
Fărâma cea de pâine
Și stropul cel de lapte
Se măsurau cu viața.
Ce însemna o viață?
Era cusută viața
Cu ață. Da, cu ață!.
Rănit barbar, pământul
Gemea în pat de piatră.
Îl îngrijea ostașul
Cel reîntors la vatră.
Dar nu avea ostașul.
O mână și c-o mână
Abia scotea căldarea
Cu apă din fântâna.
Părea de câlț văzduhul
Și-l respirai cu teamă.
Bătea în ceruri, crâncen,
Un clopot de aramă,
Și cerurile, toate,
Se revărsau cu ură
Peste nădejdea noastră,
S-o stingă-n bătătură.
Uitat pe hat, la umbră,
Crăpa deșert burluiul,
Din oul cel de șarpe
Ieșea-ntr-o noapte puiul;
Nu mai trecea la vale –
Fierbea-ntre maluri râul.
Au cum era să crească
Și să rodească grâul?.
În sat dar și la stână,
Turbau pe-un capăt câinii.
Cu parul, cu dârjaua
Îi omorau stăpânii.
În ochii lor de sticlă
Înmărmurea abisul –
Au cum era copilul,
Plângând să-nvețe scrisul?.
Venea lângă măicuța
Un glas de rugăciune,
Ca pe un dor măicuța
La piept să mi-l adune,
Să-l mângâie pe creștet,
Pe frunte să-l sărute –
Uscată palma mamei,
Pleoapele căzute.
– Vreau să mănânc, maicuță!
– Taci, mamii..
– Dar mă doare!
– Aici?
– Aici, maicuță.
– Te doare cât de tare?
– Mă doare tare-tare..
– Tu rabdă, ca soldatul..
– Nu pot răbda, măicuță..
– Atunci adormi, – băiatu.. –
– Vreau să mănânc, maicuță!
– Așteaptă, puișoru..
– Dar tata când se-ntoarce?
– Să vândă-ntâi covorul..
– Și-o să ne-aducă pâine?
– O pâine mare-mare!
– Ca luna?
– Ca aluna, dar ca o sărbătoare!.
În loc de pâine tata
Se întorcea acasă
Cu-o mână de grăunțe.
O răsturna pe masă –
Ah, ce mai bucurie
În fapt târziu de seară!
A doua zi agentul fiscal
Urma s-apară..
Era de datorie
Să ne-achităm cu statul.
Din mâna de grăunțe
Ne rămânea oftatul.
Un alt covor în casă
Nu mai aveam. Urzică
Și lobodă, și troscot
Pășteam la o adică.
În mahala vecinii
Nu o duceau mai bine.
Murea un moș, un bade
Sau un copil ca mine,
Murea o mătușică,
Murea o fată mare –
Eu n-am gustat coliva
La nici o-nmormântare.
– 2 -.
Mă-ntorc din vârf de vreme
Să-mi văd copilăria.
Penița moi în lacrimi
Și scriu cu ea hârtia.
De ce savantul spune
Că-i altul adevărul?
Cad luminoase brume,
Încărunțindu-mi părul.
Savantul răsfoiește
Încrâncenat arhive.
Scoate fidel din ele
Tot fapte subversive.
În puduri și în tone
Măsoară ajutorul
Și tună: „E minciună!
N-a flămânzit poporul!”.
Așa-i când ai la mână,
De-a gata documentul!
Ai luminat trecutul,
Vei lumina prezentul..
Dar eu mă-ntreb ca omul,
Mă-ntreb ca fiecare:
„Au el savantul, mamă,
Surori și frați nu are?”.
Ci dacă n-are – n-are!
Atunci eu cred ce scrie –
Hârtia rabdă toate,
Fiindcă e hârtie.
Iar dacă are – oare
Nu-l duce-acasă dorul,
Ca rudele să-i spună
Prin ce-a trecut poporul?.
Acuză nu poetul.
Memoria acuză.
Acuză pe fricoșii
Cu suflet de meduză,
Ce tremurau în scaun
Cum tremurau pigmeii
Și nu băteau alarma,
Să se îndure zeii.
Păcat ar fi să zicem
Că frații de departe
N-au fost cu noi de-o lege –
Ei ne-au scăpat de moarte!
N-au fost cu noi de-o lege
Doar frații de alături,
Când s-au grăbit să facă
Din tot mălaiul mături.
Minciuna nu-i acolo,
Unde savantu-o vede.
Memoria nu minte
Și timpul e s-o credem,
Să-i facem loc la masa
Cu tomuri înțelepte –
Să spunem, dacă spunem,
Doar adevăruri drepte.
În patruzeci și șase,
În patruzeci și șapte
Fărâma cea de pâine
Și stropul cel de lapte
Se măsurau cu viața.
Ce însemna o viață?
Istoria nu poate
Să fie-o precupeață!.
– 3 -.
Doare, mă doare, măicuță istorie,
Neadevărul prin care trecum.
Îngerii roșii se smulg din memorie
Și rătăcesc prin aici și acum.
Roșii aripile bat ca aripile,
Aerul roșu rănind în amurg.
Sângeră stelele, sângeră clipele
Și sângerânde cu arșiță curg.
Grele au fost ale noastre păcatele.
Câte morminte în lut am săpat?
Îngerii roșii împurpură satele,
Toate crescute din dor și oftat.
Coapte, se scutură frunzele ramului.
Într-o lumină au cum să le-adun?
Dorul o fi ca o jale a neamului,
Ca un destin ce ne este comun.
Zeule, tu, peste toate mai marele,
Zeu rămâneai, de te-ai fi îndurat.
Cine-i nebunul ce blestemă soarele?
Soarele nu poate fi blestemat!.
De undeva – auziți? – de pe măgura
Cea care urcă aproape de cer,
Iarăși și iarăși, când noaptea-i ca păcura,
Îngerii roșii credință ne cer.
Să coborâm măcar astăzi din glorie
Și, omenește, ca la un priveghi,
Să o rugăm pe măicuța istorie,
Ca să ne ierte greșelile vechi.

Stress feat Raku - Credința

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Raku:
Istorii vin ca norii negri cu greutatea ploii,
Din lacrimi și sângele ce l-au vărsat eroii,
Cu fulgere să-ți spulbere frica și botezele,
N-avem unde fugi, umbre umplu meterezele.
Imperiul Roman și-apoi popoarele migratoare,
Turcii, leșii, grecii și fiare austro-ungare
-s toți răpuși în luptă de-un popor hărăzit să reziste,
Ca-n triunghiu’ morții contra Germaniei pornite.
N-am avut timp de Capela Sixtină,
Păzind mănăstiri și coborând în mină,
Pe câmp cu Mircea, în zbor ca Vuia,
Către Putna cântând „Aleluia!”
Comuniști omorând n-au ucis credința,
Aducându-ne tranziția, criza,
Capitalismul otrăvind revista, divinitatea lui Iisus Hristos fiind miza.
Soli ai vechilor armate valahe pășind pe sol,
Și-apărători căzuți pe front, rănile lor tot dor
Simțim inima minimal ca un lapon la poli
Ieșind în fața lupilor și știind că iese nasoool!!!.

Stress:
Noi toți urmăm o cale, crescuți la poale de-animale,
Avem pace-n sufletul moale, când răul dă târcoale,
Au rămas pergamente, nu pistoale, un lanț istoric ca din zale,
Ca catedralele tale goale, totul se duce grăbit la vale.
Cinste lor, că-n zilele de Rusalii, păstrăm originea-n detalii,
Mereu văzută printre vitralii.
Daci, romani cu scuturi învinse, alte represalii-s inutile,
Căci credința o aveam și cu fețe palii.
Plutim cu aripi de Vlaicu, voința de căpitan de plai cu
Oastea doborâtă, ruptă în luptă, vrei să câștigi, deși n-ai cum.
Am fost Ștefan ca un taifun și Carol ca un crai bun,
Dar au păstrat esența prin care găsim către Rai drum.
Prin fața ochilor goi, izvoare istorice curg șuvoi,
Dar le văd parte din noi, ca diamantele-n noroi,
Privind înapoi, observ că toți avem sufletele moi,
Eu rămân ca Brâncoveanu – creștin și-n viața de apoi!.

Raku:
Soli ai vechilor armate valahe pășind pe sol,
Și-apărători căzuți pe front, rănile lor tot dor
Simțim inima minimal ca un lapon la poli
Ieșind în fața lupilor și știind că iese nasoool!!!.
Soli ai vechilor armate valahe pășind pe sol,
Și-apărători căzuți pe front, rănile lor tot dor
Simțim inima minimal ca un lapon la poli
Ieșind în fața lupilor și știind că iese nasoool!!!

Mihai Eminescu - Scrisoarea III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie s-o schimbe,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară,
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se-nfioară de atâta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur straveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândră fermecare sun-o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte.
Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Parul ei cel negru-n valuri de mătase se desprinde:
– Las’ să leg a mea viață de a ta… în brațul-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele.
Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână,
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările tărmuitoare și cetăți lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lângă țară și popor lângă popor –
Ca prin neguri alburi se strevad și se prefac
Într-o întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.
Vulturii porniți la ceruri până la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruință se pornește-ndelung
Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător,
Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau după olaltă,
Însă frunzele-ascuțite se-ndoaie după vânt
Și deasupra Romei nouă se-nclină la pământ.
Se cutremură sultanul… se deșteaptă… și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.
Visul său se-nfiripează și se-ntinde vultrește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan,
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…
Pân’ în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…
La un semn, un țarm de altul, legând vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o naframă-n vârf de bat.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:
„Ce vrei tu?”
„Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu banat,
Domnul jios tru-ar vrea să vază pe măritul împărat.”
La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
„Tu ești Mircea?”
„Da, -mpărate!”
„Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.”
„Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți;
Dar acu’ vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.”
„Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura-nspăimântată marea de-ale lor corăbii!..
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie-nainte-mi ca și zidul neînvins.
Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz…
Și de crunta-mi vijelie ții te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?”
„De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.
Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.
După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă –
Și nu voi ca să mă laud, nici ca voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ.
Te fălești că-nainte-ți răsturnat-ai vâlvârtej
Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?..
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinții biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N’avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfioară de-a ta faimă, Baiazid!”
Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn
Și-n caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,
Văjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul și de tropot și de strigat de bătaie.
În zadar strigă-mpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică-nspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și-n față și-n coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca și palcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgețile în valuri, care şuieră, se toarnă
Și, lovind în față, -n spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuși mâna-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călarii ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți;
Răspândite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oțelită-nspre Dunăre o mâna,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.
Pe când oastea se așază, iată soarele apune,
Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor și-a nopții varsă liniște și somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Stă zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimită dragei sale, de la Argeș mai departe:
„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Să-mi trimiți prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că și eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul și cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Și să știi că-s sănătos,
Că, mulțumind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos”.
De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți să-ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri v-adumbriseți,
Ati ajuns acum la modă de vă scot din letopiseț,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozei.
Rămâneți în umbra sfântă, Basarabi și voi Musatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce-o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vreun falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De-ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că-nainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce-și râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la falci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei moneda calpă,
Quintesenta de mizerii de la creștet până-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea sa și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și-n cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca-n strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri…
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafă groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de român,
Toată greco-bulgărimea e nepoată lui Traian!
Spuma asta-nveninată, asta plebe, acest gunoi
Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră-aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gusații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii-acestei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
Îi e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ și numele tău… țară!
La Paris, în lupanare de cinism și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos…
Ce-a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept știință-având în minte vreun vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vreun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine română!
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Va mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? E-o nerozie; Geniul? O nefericire.
Dar lăsați-măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei.
Și-n două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Jean Moscopol - Petru Groza, Slugă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ce frumoasă este viața
Când joci tenis dimineața
Iar la prânz de deranjezi,
Ce-ți dau rușii să semnezi.
Ce bine-i să-ți zică ție
Doctor în chinezărie
Și-n prezidiul cel nou
Petre Groza-n loc de bou.
Ce frumoasă este viața
Când te plimbă ca paiața
Rușii pe la Moscova
Și pe la Varșovia.
Ce frumos e când servești
Interesele rusești,
Iar în țară, neamu-ntreg
Îți zice: Gheorghiu-Jeg.
Ce frumoasă este viața
Când lași foarfeca și ața
Și din maister croitor
S-ajungi sovrom dictator.
Să te potrivești cu „Liuba”
Ca puroiul și cu buba
Să fi Soviet-o-Lingescu
Și să faci pe Chișinescu.

Radu Gyr - Vodă Ștefan

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Papa din Râm mi-a dat blagoslovire
c-am pus urgiei sfântă-mpotrivire,
că nu cu fieru-nving, ci frâng bejenii
cu foc de liturghii și de utrenii.
Când spintecă săgeata răsărituri,
împlântă-n lut prăsilă pentru schituri.
Din pulberile hoardelor tătare
răsar catapetesme și altare.
Spada izbește: vremea geme, sare,
trosnită din țâțâni și din zăvoare,
ci râd, pe urmă, holde pe tăpșane
și urcă mucenicii prin icoane,
iar țara curge-n vreme, nu se-ogoaie,
ca apa printre râpe și zăvoaie.
Omu-i argat și vremilor și vieții.
Sunt ani zbârliți și crânceni ca mistreții,
iar alții vin cu lungă vătămare
și te fac alb, ca prunu-n Joia-Mare.
Dar, seara, dorul meu e o troiță,
și, plânși, doi ochi adânci de rachieriță
în mine ning și-acum albastre brume,
ca-n vechiul rateș, la răscruci de lume.

Rainer Maria Rilke - Catrenele Valesane XIX

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Atâta negru grav
adaugă ani munților
acestei țări foarte vechi
care-l numără pe Carol cel Mare
între sfinții părinților.
Din înălțimi îi vine
secretul misterului –
ale sale sunt tinerețile cerului.

Raku feat Rimaru - Balada Fluierașului Din Intersecții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Rimaru:
Postura reflexivă pentru mulți e stadiu spastic
Deci pe drumul spre lumină rămân blocați în trafic
Însă fiind uniți atât de simplu teoretic
Însă fiecare vor de daco-cinegetic
Și fiecare om percepe în mod diferit acest summit
Ca vărul Ivan l-a întâlnit la Vârf pe unchiul Sammy
Ne așteaptă timpuri noi și să ne-ajute Cel de Sus
Că pe țara noastră NATO am rănit-o de-ajuns
Și să le dăm orice ce vor anticipând geo-strategic
Poziții noi sosind mereu pe doi ca vice-regii
De-atâtea arfe interne avem arpegii însă afară
Stăm înclinați la 90 și jur c-o să ne doară
Ne demonstrăm veleități de sclavi????
Își exersează în van tot arsenalul psihotronic
Uitam prea des ce suntem, cine suntem ce destin avem
Iar cavalerul Trac rămâne doar sculptat pe limbi de lemn
Rămânem Incomunicado cu tot cu tartalia
Ne spargem în provincii și-n figuri uitând de România
Suntem ușor de întâmpinat iar lupii ne intră în casă
Avem același sânge dar vedem doar dacă el se varsă
Săraci am fost și poate vom mai fi da’ nu în spirit
E tot ceea ce contează!! Pace!!! Amin!!!

Raku:
A găsit Columb ce-a intuit Vespucci
Un continent spre care s-au dus toți haiducii
Pentru pământ și libertate navigând pe vase
Culminând cu stârpirea lumilor băștinașe
Măcelărind triburi ca cele Incase și Apache
Azi au elicoptere cu numele acestor rase
Și-au înființat state și-au crescut cu arme
Cu frică de a fi atacat altul când celălalt doarme
Mai târziu conducătorii cetei americane au adus la muncă sclavi din satele africane
Să numai fie sclavie Nordul a bătut Sudul și de pe plantații i-au dus în fabrici doar cu nudul
Apoi ceea ce au făcut ei în trecut cu ei
A început Her Mister cu.. nu pot vorbi de acei
Că în țara lui averea lor avea să-i sperie
Din cauza că nemții tineri trăiau în mizerie
Pe când bătrânul continent mânca rău bătaie
Americanii s-au întors să-l scape de nazista ploaie
Și-au reușit să facă asta nervoși că pot și rușii
Iar cei bătuți și ei le-au devenit supușii
Japonezii după un atac dat cam tare au primit de la SUA numai două nucleare
Dar pe Her Mister l-au stimat pare și urmat în crez târând în nou lagăr bietul popor libanez
Aaa. și apropo de neproliferare mai zi-mi o țară care a dat cu d-astea în???? stare
Motiv pentru care America amenință Irakul și Iranul
Când vroia petrol și-o deranja Coranul
Că n-aveau loc Mc-ul și filmele p****o și cazinouri unde hoții să-și ducă tarfe giorno
România o țară în paragină unde despre lene aș zice nu mi-ajunge o pagină
Că o bagaboantă vine să se așeze se dă cuminte lângă criminal gata să-l maseze
Fără rușine față de poporul sârb, față de strămoși și față de cuvântul sfânt
Cu memoria ștearsă, cu istoria scoasă că neamul nostru nu mergea să-i bată pe alții-n casă
Ar trebui să fim drepți să retragem trupele nu bucuroși că găzduim toate parașutele
Și summit-uri noi ordine mondiale injust
Având pe bani ingrat intact minciuna de trust
Vrem pace, pace vouă, pace Rusia
Adevărul e răsplata vine Cupa Rusia

Grigore Alexandrescu - Umbra Lui Mircea La Cozia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Și-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.

Dintr-o peșteră, din ripă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muchie, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Mușchiul zidului se mișcă… printre iarbă se strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirii; un mormânt se desvălește,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…
Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.

Ascultați! … marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Ostiri, taberi fără număr împrejuru-i înviezi…
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmează.

Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute,
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sunt ție cunoscute,
Cine oare poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui și armura,
Cavaler de-ai credinței, sau al Tibrului stăpân,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l primesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nștiințează,
Și-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! primește-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la mormântu-ți a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Râvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință:
Până-n adânci bătrânețe pe români îmbărbătași;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,
Și-al tău nume moștenire libertății să îl lași.

Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sunt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a câștigat:
Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.

În acel lăcaș de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gândești poate la norodul ce-ai iubit,
Câtă-ai simțit plăcere când a lui Mihai soție
A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaș odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin științe și prin arte națiile înfrățite
În gândire și în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubește,
Și-ai lui sângerați dafini națiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topește
Crângurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.

Dar a nopții neagră manta peste dealuri se lățește,
La apus se adună norii, se întind ca un veșmânt;
Peste unde și-n tărie întunericul domnește;
Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormânt.

Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Și-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.

George Coșbuc - Pierirea Dacilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic şi desfrâu!
Veţi tăia cu toţii via,
Şi veţi duce toţi la râu
Vinu-n sticle ori în vase
Să-l vărsaţi pe apă tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am să-l scot.
Aşa vreau. Aşa veţi face
Ca-i tai capul cui nu-i place!
Fost-a jale-n tot regatul
Şi la munte, şi la şes;
Plânse-oraşul, vai, şi satul,
Cârciumarii mai ales.
Şi vărsat-au lacrimi dese
Popii şi poeţii lor,
Cele două tagme-alese
Cari la orişice popor
Sunt apostoli ai mulţimii,
Deci la vin de-a pururi primii.
La cetatea Buridava
Ei făcut-un miting.
Nu ştiu care-a fost isprava,
Căci de-acestea nu m-ating.
Ştiu că cinci senatul dete,
Camera pe alţii cinci
Delegaţi, cu mândre plete,
Bernevici având şi-opinci,
Să supuie majestăţii
Plânsul ţării şi-al dreptăţii.
Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Şi vorbea cu galicisme,
Că-n Paris trei ani a stat
De-a învăţat geologie,
Şi-avea „Talkowa” pe piept,
Îl chema sarab* Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar în mână-avea cravaşă
Semn distins, ca bulibaşă.
Zise el: – „De vrei, ne-aruncă
Peste-un milion de scări,
Dar cinstita ta poruncă
Prea ne scoate din răbdări!
Când nu-i strop de vin în ţară
Ce să bem noi? Petroleu? ” –
Regele cu vorba rară:
– „Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunoşti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa! „
– „Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
După cum Pindar poetul,
Popa Kneip şi mulţi o spun,
Însă dacii, ca păgânii,
Nu beau apă, nici să-i pici.
Zic şi ei, cum zic românii
Cei ce-urmându-ne pe-aici
De strămoşi ne-or recunoaşte:
Apa-n burtă face broaşte!.
La o mie două sute
După Crist! Iar noi suntem
Morţi detot, când ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci îi vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pân-atunci ne ia tătarul,
Tot cu gând că-i gol paharul.”
Ascultând aceste spuse,
Regele-a zâmbit perfid.
Dete-un semn şi-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
– „M-am gândit fără-ncetare;
Ceva trebuie să beţi –
Iat-aici zece păhare.
Iar dincoace-aveţi pesmeţi
Spuneţi, principi, de vă place,
Şi cum vreţi, aşa voi face! „
Sar fruntaşii daci cu ura!
Să ia toţi paharul plin,
Căci aveau ca focul gura
De când nu băură vin.
Însă care cum înghite
Dă să scuipe mai curând
Şi cu feţe-ngălbenite
Se privesc pe rând, pe rând.
– „Rege, asta-i vrăjmăşie!
Ce ne dai să bem leşie?.
Auzim că mult li-e dragă
Celor scoborâţi din Crum –
Un lichior ce-i zice bragă
Şi şi-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Întâi când am văzut-o,
Am crezut că sunt lături,
Dar pe Zevs, mă jur, pe Pluto:
Taina ăstei băuturi
N-o-nţeleg – s-asculţi de mine –
Decât cei cu gusturi fine! „
– „O, fruntaşi cu mândre coame!
Asta-i bragă! şi se bea
Şi de sete şi de foame. „
– „Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de băutură
Nu-i de noi! Ne vâră-n draci.
Să le-o torni cu sila-n gură
N-au s-o-nghită bieţii daci.
Parcă-i terciul cu lămâie
De-oblojeli pe la călcâie! „
– „O veţi bea! răspunse tare
Şi-n mânie Deceneu,
Dacă nu-mi daţi ascultare
Şi-agitaţi poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astăzi prin decret regal,
Toţi s-o bea! A, terci să fie,
Însă terci naţional!
Haidí să bem, uitând trecutul
Beţi, să-i facem începutul”.
Pe fereşti săriră prinţii
Care şi-ncotro văzu!
Unu-n goană-şi rupse dinţii,
Altul într-un puţ căzu.
Cel cu cizme, dând din coate,
Se izbea de boi şi vaci,
Tropăind cele ciuboate,
Că-l băgase braga-n draci!
Şi-au rămas cei prinţi de-ocară
Apăsând popor şi ţară.
N-au fost însă lucruri bune
Ce-acest rege-a făptuit,
Căci istoria ne spune
Cum că dacii au pierit:
Ori de dor de băutură,
Ori de caznă-n ciuda lor, –
Deci luaţi învăţătură,
Regilor, în viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate şi-azi trăiau, săracii!