istorie dacica – Versuri.pro

Daniel Vişan-Dimitriu - Lupii Albi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

A fost, pe vremea dacilor, o zi
în care, din tărâmuri depărtate,
de care nimeni nu se-arat-a ști,
au apărut ființe mai ciudate.
La care nimeni pân-atunci, vreodat’,
cu ce știa din vremile trecute,
nu s-a gândit că ar fi existat
și c-ar putea pe oameni să-i ajute.
N-au fost mirați să vadă patru frați
venind spre ei încrezători, în seară,
și nu s-au arătat înfricoșați
de-nfățișarea lor … altfel, bizară.
Atât de tineri, îmbrăcați în alb,
alura lor era deosebită,
iar ziua, lupi enormi cu părul dalb,
puterea le părea și mai cumplită.
Cu dinții lor puteau să facă praf
și să trimită înspre veșnicie
dușmanii ce-ar veni, porniți pe jaf,
sau hoții de pământuri și-avuție.
Curând, chiar regele i-a invitat
să-i țină, în cetate, companie,
dar nici măcar acesta n-a aflat
de unde lupii ar putea să fie.
Au apărat regatul și pe daci,
și-au fost iubiți cum regii, niciodată,
n-au fost apreciați de cei săraci,
iar vitejia lor era cântată.
Și-n țară toate bine ar fi mers
cât timp cei patru apărau hotare,
dar regele-a venit cu un demers
stârnind în lupii albi o supărare.
Căci ei n-ar fi pornit nicicând atac,
să cotropească țările vecine,
doar ca să-i facă regelui pe plac.
Nu, asta n-au crezut că se cuvine.
Au fericit al dacilor popor,
iar dacă au plecat spre veșnicie,
ei au rămas, de-atunci, drapelul lor,
al dacilor de pe a noastră glie.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Vol.”Zece”)

Daniel Vişan-Dimitriu - Poveste Veche

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Am încălecat pe cal
Și-am ajuns la o poveste
Cum o alta nu mai este
Dela Decebal.

Se făcea că-n lumea dacă
Între marile hotare
Viețuia unu’-ntr-o stare
Afrodiziacă.

Foarte gras era Vomyllus,
Vesel, și era în stare
Să-l facă să râdă tare
Chiar și pe Coryllus.

Cu privirea-i acvilină,
De pe tronul său de rege,
Încerca, se înțelege,
Ca să se abțină.

Dar putea? – cu gura plină,
Povestea cum el cu vărul
Căutaseră-adevărul
Într-o bute plină.

Cu un vin adus de-acasă,
Căci la neamul lui din Roma,
Nici tăria, nici aroma,
Nu-i de viță-aleasă.

Au băut întreaga noapte
S-au distrat, au tot zis “Ave!”,
I-au servit vreo zece sclave,
(El a avut șapte.).

S-au spălat într-un thermarum,
Și-au plecat să viziteze
Roma, să se ușureze
Pe la buzunarum.

Sau, mai bine, în chimir, că
Poartă-așa ceva la piață
Ca să facă la hoți față
După vreo poșircă.

A făcut, cu mintea trează,
Trei afaceri cu romanii,
Că de-acolo-și face banii:
‘I-aprovizionează.

Cu un Vomyllus în vervă,
N-apuca nici să se-nfrupte,
Râdea regele pe rupte,
Fără vreo rezervă.

Pentru el romanii-s doară
Soldățoi fără morală;
Tarabostes-ii de fală
Sunt aici, în țară.

Ei vor doar s-adune lauri,
Tribul lor mult prea războinic
Și-a dorit rege destoinic
Pe alte coclauri.

Fostau toți niște comati
Ce-au plecat demult din țară
Ca să prade pe afară
Ca niște pramatii.

Legea tribului străbun e
Ori uitată, ori schimbată,
Căci se uită ca să bată
Popoare mai bune.

Au ei niște zei, dar banii
Sunt cei la care se-nchină,
Om fi veri, vorbim latină,
Dar ei sunt … rromanii.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Vol.”Parfum.. vesel”)

Gheorghe Tomozei - Odă Poeților Daci

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Despre voi
n-am să ştiu nimic, niciodată.
Sunt, fără îndoială, cel dintâi
care vă caută umbra
printre arborii
şi râpile despicate de ger,
ale graiului nostru,
printre boabele de grâu
şi rădăcinile de mătrăgună,
în fântâni cu hoituri de vulturi
devenite apă verde,
în piatra colcăind de aur
şi în văzduh.
Unde sunteţi? Unde v-a tăinuit
întunecata voastră justiţie,
unde v-aţi spulberat?
Sunt sigur că aţi fost,
trebuie să fi avut o limbă a voastră
în care să vă şuieraţi versurile nescrise
fiindcă n-ar fi încăput în nici un alfabet,
sunt sigur că v-am zărit printre oştenii
iernilor cu moarte,
dar umbra voastră n-o pot distinge
pe nici o lespede, în nici o peşteră.
Unde aţi pierit,
voi, bărbaţii tragici
străbătând pădurile şi pietrele,
asemeni zimbrilor
de grumazul cărora spânzurau
oalele cu cenuşa morţilor,
în ce v-aţi risipit?
Poate nu suntem decât carii
care devorează braţele voastre îngheţate,
înotând în orbitele voastre,
şi fără să ştim
ne zugrăvim fluviile cu sângele vostru.
Nu. Moartea prin otravă
putea fi pe măsura regilor,
dar nu semăna cu voi,
şi mi-e greu să cred că v-au răpus săbiile.
Poate că aţi fost în arenele Romei
pentru a ajunge în burţile tigrilor
flămânzi de o mie de ani,
poate v-au trimis pe corăbiile
cu care pluteau, spre exil, poeţii cu togă,
dar nu pentru a mişca lopeţile
cu pieptul vostru tatuat cu femeile
a jumătate de imperiu,
ci pentru a ridica pânze
pe catargele oaselor voastre..
Desprind de pe lut
zdreanţa peticită cu cruci de lemn a cimitirelor,
şi nu vă zăresc,
vă caut sub pielea gata să plesnească a culorilor,
şi sub coaja cuvintelor,
şi nu vă găsesc.
Totuşi sunt sigur că aţi fost,
şi mă gândesc la miile de copii
născându-se printre strugurii dacici,
copii care nu erau decât ecoul de început
al cântecelor voastre,
la inimile îmbătrânind sub scuturi
şi luând forma lor,
şi la gesturile de o limpede sălbăticie.
Mă gândesc la aşezările
mistuite de frunze,
şi vă întrezăresc pentru o clipă
buzele crăpate şi bărbile coapte.
Vii, în bărbaţii care vă urmează,
voi înălţaţi peste sânge
un pod între pământul nostru şi pământ
cu o veşnicie mai trainic decât podul
bătrânului Apollodor din Damasc!

Ion Monoran - Locus Periucundus (I)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Înainte
de-a fi sat
această îngrămădire de ruine
ușor înclinate pe sub arborii cu crengile
încovoiate încât din loc în loc
se mai ițesc bucăți de zid afară din frunziș
e o confuzie de reziduuri
prăbușită într-o tăcere
întreruptă doar de murmurul nenumăratelor
pâraie care curg
pe ulițe întortocheate și înguste
și de vorbele sătenilor
cu ochi mirați și neștiutori
de păstori
bălăbănindu-și amenințători bâtele
în urma turmelor
până sus în vârful colinei
printre tufele de spini și de muri
ce le îngreunează mult oilor urcușul.
Esențial
e să te aventurezi până aici
printre viile destul de luminoase și monotone
admirând colinele
bombardate cu ecouri rurale de tot felul
hoinărind pe pajiștile
pline de căcăreze și găinați
pentru a ajunge
în aceste loci periucundi
cum ar spune Plinius
dominate parcă de prezența misterioasă
a unor spirite
în fața cărora nu te-ai simți prea bine
nici măcar dacă le-ai vedea desenate pe hârtie
darămite să le întâlnești aici
spăimoase și vesele
bâțâindu-se de colo-colo
într-o lentă și afectată ostentație
pe potecile noroioase umbrite de desișuri
prin care sosesc vești curioase
produse de lumini și umbre
îndulcite de cântecul ferice al păsărilor
sau înăbușite de cantitățile enorme
de liane serpentiforme
care atârnă printre copaci.
Timpul
a desăvârșit
imaginea acestui dedal verde
în care domină
limbajul păsărilor și al florilor
pregătite să-și reprimească faunii și silenii
deocamdată ascunși printre stâncile
năpădite de ferigi și trandafiri sălbatici
într-o dezordine
concepută parcă de-un grădinar frivol
și-ntr-o perindare haotică
hărăzită și ea parcă anume pentru îndrăgostiții
aflați în căutarea unui loc ascuns pentru dragoste.
În aceste locuri
timp de milenii au domnit
șoimul liliacul sau cucul
îndeplinindu-și rolurile de auguri
de îngeri și arhangheli mai apoi
pentru ca acum să atârne ca simple decorații
sau cartonașe roșii
spulberate de intemperii și nepăsare.
Cu toate acestea
bisericile destul de numeroase
lasă să se întrevadă încă
religiozitatea destul de apăsătoare
a țăranilor
îndemnați totuși de o spontaneitate frumoasă
aproape rousseauistă
în a fi amabili și curtenitori
dar renumiți mai degrabă
pentru calitatea pălincii și a vinurilor lor
decât pentru adorarea vreunui sfânt
sau practicarea unor misterii
închinate lui Zamolxis sau Dyonissos.
Țăranii sunt simpli
un material viu
de agricultori de mineri sau păstori
își trăiesc viața în satele lor
ridicate din aceste ziduri și dărâmături
mai curând medievale decât antice
și numai închipuirea mea
mă face să-i văd
topiți în lumina de vis a unei antichități
care mișuna peste tot
făcând să renască din aceste pietre
cu semnificație incertă
marile turnuri ale unei formidabile
cetăți dacice
pe care în lungile lor peregrinări
o au asediat romanii.

Iulian Vesper - Plecare Cu Mine

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Eu, Ziraxis, mai mare peste anarți,
Am luptat șase ani cu romanii. Aveam lângă noi
Munții. Ei, Roma, legiunile de fier, berbecii,
Catapultele, dar mai presus, neteama
De moarte și o voință de a învinge, grozavă.
Am luptat bine cu toții, dar ne-au bătut.
M-au prins: am stat sclav, am fugit!
Am colindat lumea, și m-am întors.
Jumătate din neamul meu pierise,
Alții se ascunseră în munți. M-am înfățișat
Marelui guvernator, și el mi-a îngăduit
Să mă întorc cu oamenii mei în străvechiul
Pământ de la Arcodabara. Mi-au dat
Înscris o tabelă; Eu mă grăbeam să plec;
Nu-i puteam suferi pe acești îngâmfați;
Strălucirea lor mă orbea;
Vroiam să mă știu între-ai noștri.
M-a poftit la despărțire Scaurianus, să vin
Cu ai mei la inaugurarea cetății lor din munți,
lângă Sarmizegetusa noastră, și nu m-am dus.