Intervenție divină – Versuri.pro

Homer - Odiseea / Cartea V (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Calipso.
Iar el a răsturnat copaci, și-apoi
Curând s-a apucat să-i și cioplească.
Deci douăzeci de brazi, de-aceia moi
La lemn, îi netezi cu cioplitură
De bardă-apoi, frumos, după măsură.
Și sfledere aducându-și, început-a
Din grinzi să-ncheie podul plutitor,
Piroane mari de fier apoi bătut-a
Și-n scoabe-a prins întreg podișul lor.
Așa de largă-și izvodi deci pluta,
Pe cât de larg un meșter clăditor
Măsoară fundul largii sale nave,
Menite-a duce-n ea poveri grozave.
În urmă-a prins pe margini s-o-ngrădească
Cu pari, să-i puie tălpi, iar podul larg
Cu scânduri lungi frumos să-l învelească.
Catarg ciopli și-antenă prin catarg,
Și cârmă-și mai ciopli, și, ca s-oprească
Potopul sur de valuri ce se sparg,
Făcu-mprejur din sălcii o-mpletitură,
Luând și mult prundis ca-ncărcătură.
Aduse nimfa pânze-apoi, și-ndată
El și-ntr-aceasta meșter își făcu
Vântrele largi, și-antena fu legată
Cu tari frânghii. Deci gata-mpinse-acu
Pe pârghii pluta-n marea cea sărată.
Era a patra zi, când totul fu
Gătit, și-a cincea zi, ieșit din baie,
Porni-mbrăcat frumos în mândre straie.
Deci vin i-a pus într-un burduf, și apă
Într-altul zâna, iar în coșul greu
Merinde-atâta cât putu să-ncapă.
Și-un vânt bătea domol. Iar Odiseu
Voios privea pe-al mării larg cum scapă
La larg cu pluta-n tot mai larg mereu.
La cârmă stând, cu mâna pricepută,
Purta pe-adânc grăbit mânata plută.
Și nici nu mai dormi, ci tot în zare
Spre Cloșcă sta privind, cu gândul pus
Spre-acel Văcar ce-apune și răsare
În scurt răstimp, și tot spre Ursă-n sus,
Pe cea ce-o mai numesc și Carul-mare
Și-a pururi se-nvârtește făr’de-apus,
Privind spre Orion, ca stăpână zării,
Ce n-are parte-n veci de scalda mării.
Căci zâna-i dete, când plecă, povață
Să aibă Carul tot la stânga-n zări.
Și-așa plutea pe largul cel cu față
De negru viu, și-n urmă-n depărtări
A optsprăzecea zi zări prin ceață
Umbroșii munți ai prorocitei țări.
Nelimpezi s-arătau în fundul zării
Și-asemeni unui scut în pâncla mării.
Dar iată că sosea venind neblândul
Neptun din Etiopia și-l zări
Pe Ulis, departe din Solim văzându-l.
Aprins de-amara furie-și clăti
Pletosul cap, cu vuiet scuturându-l,
Și-adânc din suflet astfel izbucni:
„Oho! S-au răzgândit pesemne zeii,
Cât timp eu fui să-mi văd etiopeii,
Și iată-mi-l aproape-acum de țara
Feacilor, în care-i scris, cum știu,
De-ursita lui să i se curme-amara
Durere-a căii și s-ajungă viu.
Dar nu cred eu că și-a plătit ocara
Făcută mie, că-mi orbi pe fiu! ”
A zis, și iată nori acum el mână
Și furca-i cu trei dinți luând-o-n mână,
În mare-a dat și-o face tulburată,
Și vânturi iuți pornesc și șuier scot,
Și noapte fu, că-n negri nori deodată
Pieri și mare și pământ și tot.
Cumplit Zefirul năvăli să bată
Și-Eurul iute și grozavul Not,
Iar Crivățu-nghețând sudoarea frunții,
Mari valuri prăvălea-nvârtind cât munții.
Atunci genunchii moi i se tăiară
Și-așa vorbea cu inima gemând:
„Vai mie, vai! Ce-o fi cu mine iară?
Mă tem că-mi spuse drept zeița, când
Mi-a spus că până ce s-ajung în țară
Am multe încă să mai pat răbdând,
Și-al mării rău și sufletu-mi va scoate,
Că iat-acum sosesc și-așa sunt toate!
Ce nori adună Zeus și-i mână turmă
Și-ntreg văzduhul l-a umplut de ploi!
Ce vânturi iuți al mării larg îl scurmă
Din fața mea și-urmându-mi dinapoi!
Aici mi-e, Doamne, ziua mea din urmă!
Ferice-acum, ferice e de voi,
Danai, ce-odată-n câmpul trist al Troii
Urmând pe-Atrizi pierirăți ca eroii!
Vai, cum n-ai dat, din multul sfintei mile,
Tu tată Zeus, să pier pe când eram
De-a valma toți, în toiul tristei zile
Și-n nor de lănci troiene ne-apăram
Pe mortul nostru cel mai scump, pe-Ahile
Acum eu aș fi mort. Și-aș ști că am
Un nume între-ahei! Dar zeii dară
Să pier pe-aici o moarte-așa de-amară. ”
Așa vorbi, și-o undă-nfricoșată
În cap îl năvăli, venind de sus,
Iar pluta lui se-ntoarse răsturnată.
Atunci din mână cârma i s-a dus,
El peste cap fu azvârlit deodată
Adânc sub apă, iar vârteju-adus
De volbura de vânt ce-umpluse largul
I-a rupt din mijloc, și-i căzu catargul.
Departe-n vânt și pânzele zburară
Cu-antena lor cu tot. Iar Odiseu
Mult timp a stat sub apa cea amară
Și nu putea ieși, căci straiul greu
Al nimfei îl trăgea spre fund. Deci dară
Târziu ieși-n sfârșit, scuipând mereu
Săratul val, căci multă saramura
Curgea din păr pe-obraz, umplîndu-i gura.
Dar gândul lui și-acum era la plută,
Și-așa, deși trudit, el năzuia
S-apuce pluta cea cumplit zbătută;
Deci prinse-o grindă și sări pe ea.
Și-așa scăpă de moartea sa văzută.
Iar valu-n mii de părți i-o răsucea,
Cum duce-un vânt de toamnă-n zare-naltă
Scaieți uscați ce lanț se țin de-olaltă.
Așa era deci pluta lui purtată
De-a valma-n largul cel de spume sur;
Când Notul o lăsa, venea deodată
Un Crivăț orb, care-o sucea-mprejur.
Iar când Zefirul înceta să bată,
O da-n primire recelui Eur.
Dar Ino a lui Cadm, o Levcotee,
Acea ce-ntr-alte vremi a fost femeie,
Și-acum zeiță-n mări, de toți temută,
Văzând pe Ulise-atât de năcăjii,
Cu milă ea-l plângea, și stând pe plută
În chipul unei paseri ce-a ieșit
Din negrele-adâncîmi, vorbi gemută,
Cu glas de om, și-a zis: „O, ce-ai greșit,
C-atât amar Poseidon îți urzește!
Dar tot nu vei pieri, oricât dorește!
Dar orișice mânie-ți poartă-n minte,
Tu lasă-ți pluta să se zbată-n vânt,
Și-n apă să te-azvârli, făr’de vestminte,
Și-așa să-noți spre-al Scheriei pământ.
Căci scris îți este-aici, de mai-nainte,
Să scapi de rău. Și-acest zăbranic sfânt
Încinge-l peste piept, din bună vreme,
Și sări în val cu el, și nu te teme!
Iar când tu vei simți pământ sub mână,
Grăbit de peste piept atunci desfă-l,
Nentoarsă însă fața ta rămînă
Și peste umăr sfintei mări tu dă-l. ”
Așa-i vorbi din mări venita zână
Și-n mâna lui punând vrăjitul văl,
Căzu-n adânc sub unda frământată
Și-n negrul val pieri apoi deodată.
Ci-n minte frământa de-a valma gânduri
Mâhnitul Odiseu, cu gemet mult:
„Vai, iarăși poate vrea ca-ntr-alte rânduri
Pierirea mea vrun zeu! Și-odată smult
Văzându-mă de-aceste biete scânduri,
Să n-am nici un sprijin! Deci n-o s-ascult!
Căci țara unde voi găsi scăpare
Eu însumi o văzui depărte-n zare.
Mai bine-așa! Și-un zeu poate m-ajută!
Și câtă vreme bârnele-mi vor sta
Legate-n locul lor, voi sta pe plută
Și tot ce-i scris să rabd, eu voi răbda.
Iar când va fi de valuri desfăcută
Și țăndări peste-adânc, voi înota,
Căci n-am alt plan să-mi dau de mai-nainte. ”
Pe cînd deci le-nvârtea acestea-n minte,
Un val boltit și-nalt cât un părete
Venind spre pluta lui, i-o cutropi.
Și-așa cum sar și paiele-mprăștiete
Din stog, și-n mii de părți, cât ai clipi,
Le duce-un vânt, tot astfel descheiete
Și grinzi și scânduri larg le risipi
Grozavul val. Iar Odiseu istețul
Pe-o bîrnă sta, cum stă și călărețul.
Și-apoi zvârlindu-și straiele, -și încinse
Ștergarul sfânt pe piept, și-alunecînd
În valuri înota cu mîni întinse.
Poseidon însă l-a văzut și dînd
Din cap, vorbi-n mînia ce-l cuprinse
Și-așa zicea cu inima-i din gând:
„Așa! Te zbate-acum pierind în ape,
Iar Zeus din cer să-mi vie să te scape!
Și trag nădejde că și mort vei spune
Ce-amar ai tras! ” Cu biciu-apoi a dat
În mîndrii cai cu coamele nebune
Și-ajunse-n Ege-n mîndrul său palat.
Veni Atene-acum cu lucruri bune;
Căci drumul altor vânturi l-a legat,
S-adoarmă-n larg cu toatele tăcute,
Și-un Crivăț a pornit cumplit de iute,
Ce-n drumul lui a-ntins întreaga mare,
Să-l ducă pe-Odiseu pînă va da
De-acei feaci ce-i vor găti scăpare.
Deci două nopți și două zile sta
Pe-un mare val, pe-același val călare
Și-ades văzut-a moartea-n fața sa.
A treia zi-n sfârșit, cînd dete sfîntul
Un cer senin în zori și-a stat și vîntul,
Văzu pămînt, prin zarea dimineții,
Cînd valu-l ridica pe culme-i sus.
Deci cît se bucură copiii bieții
De viața tatei ce zăcea răpus
De-o boală rea-n răpunerea vieții
Și-un zeu dușman dureri în el a pus.
Dar zeii buni de boala lui îl scapă,
Așa se bucura-ngrozit de apă
Și el acum, cînd ochii săi văzură
Pămînt uscat în fața lui. Dar cînd
Era departe cît auzi o gură,
Și groaznic s-auzea la mal urlînd
Al mării val ce-n iute-alergătură
Spre stînci se prăvălea-ndărăt căzînd
Și-n spume-nvăluia pe-acolo totul,
(Căci nu era loc blînd să-l treci cu-notul,
Ci stînci cu vîrfuri mari și-mprăștiete),
Atunci cu inima din pieptul lui
Vorbind zicea: „Vai, iat-acum, cînd dete
Să văd pămînt, și după ce trecui
Atît larg pe largul mării spete,
Nu văd acum pe nicăieri și nu-i
Cît văd cu ochii-un loc să ies la maluri,
Ci numai vîrfuri ce răsar din valuri.
Aci-ntre sineși volburi se mănîncă,
Izbindu-se de stînci, și muget scot;
Păreți dincolo face-nalta stîncă
Și-alungul ei să merg nu-i chip să pot,
Căci marea-ntr-astea locuri este-adîncă.
Pe-acolea, printre stînci, de-aș vrea să-not,
Din nou se poate-o undă să m-apuce
Și drept spre stînci în volbură m-ar duce.
Să cat mai pe departe maluri joase?
Să-not pe lîngă mal, cătînd liman?
Vai, tată Zeus, mi-e spaima morții-n oase.
Să nu mă-mpingă iarăși vrun orcan
Pe largul sterp al mării neguroase!
Și-asupră-mi să-ntărîte-un zeu dușman
Dihănii din adînc, cu rea făptură,
Că-l știu eu pe Neptun că-mi poartă ură! ”
Pe cînd deci! e gîndea pe-acestea toate,
Un mare val răpindu-l îl ducea
Spre-o stîncă numai colțuri unde, poate,
Strivit ar fi rămas, de nu-i dedea
Atene gîndul că-ncetînd să-noate,
Să prind-un colț de stîncă și să stea
De dînsul atîrnat, ținîndu-l bine,
Cît timp trecu tot valul pe sub sine.
Scăpase-acum, dar valul mult mai tare,
L-a smuls la-ntoarcere-n atare chip
Și-așa-l zvîrli departe-n larga mare,
Precum din cuib cînd smuls e vrun polip,
Pe-atîtea noduri cîte trupu-i are,
El smulge prund și fire de nisip;
Așa din mîni rămas-au bucățele
De carne-a lui, pe-al stîncii colț, și piele.
Cu zile-ar fi pierit acum în spume
De n-ar fi fost să-i dea Atene-n gînd
Alt lucru nou. Căci el ieșind la lume
Din apa mării se ducea-notînd,
Iar ochii lui pîndeau la mal anume
Liman pe undeva, ori loc mai blînd.
Și-ajunse-așa-n sfîrșit, urmînd înotul,
La gura unui rîu frumos cu totul,
Lipsit de stînci, și bun liman, să iasă.
Văzu că-i rîu și plînse Odiseu:
„Te rog s-asculți, oricine-ai fi, și lasă,
Stăpîne sfînt, să ies! Că-n pieptul meu
Mi-e numai lacrimi inima rămasă,
Fugind de mări și de-ndîrjitul zeu!
Căci vrednic e s-asculte-a lui durere
Chiar zeii cei din cer, oricui le-ar cere
Și milă și-alinări durerii sale,
Cum ție-ți cer azi eu! Și deci mă ia
Ca oaspe-al tău, la gura apei tale,
Căci multe-am suferit! ” Și-și potolea
Zbătutul curs și-i dete-o blîndă cale,
Primindu-l rîul, și-Odiseu ieșea
Cu moi genunchi și brațele-atîrnate,
Învins de tot de trudele-ndurate,
Și tot umflat, și-o neagră saramură
Curgînd din el pe gură și pe nări;
Deci făr’-de glas și de suflare-n gură,
Căzu-n leșin pe malul sterpei mări.
Dar cînd în suflet i s-a-ntors căldură
Și-n gura lui cea moartă răsuflări,
Luînd prosopul cel ursit să-l scape,
Cu fața-ntoarsă l-a zvîrlit în ape,
Ca dus de valuri îndărăt să-noate,
La Ino, spre-a-l primi cum i l-a dat.
Și-acum, ieșind pe mal, tîrît pe coate,
Întins căzu-n trestiș și-a sărutat
Pămîntul sfînt, acel ce-nvie toate.
Și-adînc oftă din sufletu-ntristat:
„Vai, ce să fac, că toate mă-mpresoară!
Căci iat-acum și-al nopții-amurg scoboară 8,
Și-aici pe-un mal pustiu de voi petrece
Cumplita noapte, vai, mă tem de ger,
Că poate-o ceată umedă să-mi sece
Puțin rămasu-mi suflet și-o să pier,
Că-n zori pe rîu și vîntul bale rece
Și-i rece-n zori și roua cea din cer!
De-aș merge-n deal să-mi cat tremurăturii
De frig culcuș în frunzele pădurii.
Cînd tremuru-mi de frig o să s-aline
Și-un dulce somn va-nchide ochii mei,
Mă tem că poate da-n tufiș de mine
Vro fiară rea și-aș fi mîncarea ei! ”
Așa se frămînta; dar tot mai bine
Să doarmă-n frunze-adăpostit de-un stei.
Și-așa porni, căci nu era departe,
Pe-un deal înalt văzut din orice parte.
Și-aici găsi un loc mai singuratec
Sub doi măslini, cu crengi pînă-n pămînt,
Cu fructe-un pom, iar celălalt sălbatec.
Sub ei puterea umedului vînt
N-ajunge-oricît ar fi de furtunatec
Și nu străbate-n veci nici soare sfînt,
Nici ploaia prin frunzișu-i des nu cură —
Cu-atît de-amestecate crengi crescură.
Subt ei cătînd deci bietul să pătrunză,
Cu mînile-un culcuș el și-a făcut,
C-atît de mult-a fost căzuta frunză,
Încît și doi bărbați ar fi putut,
Și chiar și trei, de Crivăț să s-ascunză,
Oricît de mult și tare-ar fi bătut.
Și-aici apoi s-a-ntins, părîndu-i bine,
Și multe foi morman a strîns pe sine.
Precum, cînd n-are-aproape-ait om să-i ceară,
Pe cîmp plugaru-acopere-n ogor
Cărbuni aprinși subt spuză-n fapt de seară,
Păstrînd pe-a doua zi sămînța lor,
Așa s-ascunse el ca să nu piară.
Atene-apoi c-un somn alinător
Închise ochii lui și-odihn-aduse
În trupu-i mort de truda ce-l răpuse.

Homer - Odiseea/Cartea I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De-acel bărbat cu minte-așa de mare
Ce multă vreme-a rătăcit de când
Prădat-a sfântul Ilion cel tare
Să-mi cânți, o muză, cum văzu umblând
Și multe țări și-a multor neamuri stare
Și mult răbdă pe mări întinse, vrând
Să-și scape dulcea viaț-a sa, și iarăși
S-aducă vii în patrie pe tovarăși.
Dar tot nu-i mântul, oricât de vie
Și vrere-avu și suflet el a pus,
Căci toți pieriră printr-a lor prostie,
Tăind din boi de-ai Soarelui de sus.
Copiii, vai! Iar Soarele-n mânie
Pe toți aceștia-n urmă i-a răpus.
Dintr-astea, muzo, a lui Joe fiică,
Tu spune-ne măcar și-o părticică.
Fugiți acum de-ursitele pierzării,
Toți ceialalți erau la vatra lor,
Scăpați și de război și truda mării.
Pe-acesta singur, cel topit de dor
De-a sa nevastă și pământul țării,
Calipso nimfa-n largul ei ponor
Robit îl mai ținea de mult, cu gândul
Să-l ia bărbat și-n nesfârșit avându-l.
Dar când apoi a vremilor rotire
Aduse-un timp ce-i fuse dat hotar
Și toars-a fost de zei și-a lui sosire,
El nici atunci n-a fost fără de-amar
Și-avu și-acasă printre-ai săi mâhnire.
Deci mil-aveau de el toți zeii, dar
Poseidon îl ura cu ură mare
Cât timp fu Odiseu pribeag pe mare.
El chiar acum era plecat departe
În fundul lumii la etiopei,
Al căror neam spre răsărit se-mparte,
Iar alții stau spre-apus. Deci între ei
El stând își petrecea, luând și parte
La jertfa lor de tauri și de miei.
Iar zeii ceialalți steteau la sfaturi
Pe-Olimp cu Zevs în largile-i palaturi.
Aci-ntre ei al lumilor părinte
Vorbea acum că-n minte i-a venit
Egist cel bun, pe care mai-nainte
L-a fost ucis Oreste cel vestit.
De-acesta deci el își aduse-aminte
Și-așa-ntre zei acestea le-a vorbit:
„Oh, cum se plâng cei vii pe zei! Și-anume
Că orice rău prin noi s-ar face-n lume!
Dar singuri ei, luându-ne la vale,
Prin vina proprie-și pregătesc nevoi.
Așa și-Egist, în contra sorții sale,
Luă nevasta lui Atrid, și-apoi
L-a și ucis, de-abia sosit din cale,
Deși-și știa sfârșitul trist, căci noi
De mult l-am prevestit. Și chiar Hermia,
Al ceții-alungător, i-a dus solia:
«Să nu cutezi nici regele-a-l ucide
Și nici să-i iai nevasta-n patul tău,
Căci crud Orest va răzbuna pe-Atride
Când fi-va-ntors acas-acest flăcău. »
Așa i-a zis, dar nu-i putu deschide
Orbita minte-a lui Egist cel rău,
Deși dorea din tristul pas a-l scoate;
Și-acum Egist plăti deodată toate! ”
Răspunse-atunci a Zării-albastră fată:
„Părinte Zevs! Vorbești de-acest mișel;
Dar el luă pe drept amara-i plată
Și-a pururi piar-așa câți fac ca el!
Eu însă de-Odiseu sunt întristată,
Că-și duce viața-n cel mai jalnic fel,
Lipsit de-ai săi și dat înstrăinării
Pe-un trist ostrov în sterpul larg al mării.
O zână stă-n palat aici, o fiie
De-a marelui Atlas, care-ntre zei
Adâncurile mării-ntregi le știe
Și poartă-n spate nalții stâlpi, acei
Cari țin pe dânșii-a cerului tărie.
Deci fiica lui îl ține rob al ei
Și-i toarce vorbe dulci, cu zâmbet spuse,
Să-și uite-n veci de țara ce-l născuse.
Iar el dorește-n jalea ce-l doboară
Să vadă-n țara lui un fum măcar
Urcând de pe colini, și-apoi să moară!
Dar tu, de jalea lui, nici n-ai habar.
Dar nu ți-a fost el drag? Nu-ți dete doară
Pe câmpul Troiei cel atât de-amar
Destul prinos? Ori nu-ți făcu pe voie?
De ce-l urăști acum, părinte Joe? ”
Răspunse-atunci al lumilor părinte:
, , Ce vorbe mari din gură ți-au scăpat,
Copila mea? Pe cel și mai cuminte
Din câți trăiesc, și-acel care mi-a dat
La Troia-n câmp atâtea jertfe sfinte,
Pe bunul Odiseu să-l fi uitat?
Eu nu. Dar cel ce zguduie pământul
Îi poartă ur-acum, pentru cuvântul
Că-n larg ponor lipsit-a de vedere
Pe fiu-i Polifem, ciclopul plin
De cea mai multă-ntre ciclopi putere
(Născutul fiu de-o fiic-a lui Forkin,
Pe care-o vru Poseidon de muiere
Și-n peșteri deci îl cunoscu deplin:
Toosa cea ce undei dă galopul).
Și-așa, de când el îi orbi ciclopul,
Îi poartă ură, nu ca să-l răpuie,
Ci numai spre-a-l purta pribeag mereu.
Dar noi acum să judecăm de nu e
Vrun chip de-a-ntoarce-acasă pe-Odiseu.
Poseidon deci acum deoparte-și puie
Mânia lui, căci oricât e de zeu,
Nu poate-nvinge-a noastre vreri, pe toate,
Și-a sta-mpotriv-a toți el tot nu poate! ”
Atene-atunci așa vorbi cuvântul:
„Părinte-al nostru, cel ce-a-totu-ntreci
Pe toți! De vrea așa, cum zici, preasfântul
Acest sobor, pornind atunci să pleci
La Circe dar pe cel grăbit ca vântul,
Pe Herme-al tău, și s-o vestească deci
Că-i vrere-n cer, adânc nestrămutată,
Să-l lase pe-Odiseu să plece-odată!

Ștefan Hrușcă - În Poartă la Țarigrad

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În poartă la Țarigrad
Ziurel de ziuă
Șede-un fecior de-mpărat.
Ziurel de ziuă
Tăt se roagă la mă-sa
Ziurel de ziuă
Să-i deie pe soru-sa.
Ziurel de ziuă
Mă-sa, o zis că nu-i a bună
Ziurel de ziuă
Doară, numa’ de-și adună
Ziurel de ziuă
Pod de-aramă peste vamă,
Ziurel de ziuă
Pod de-argint peste pământ,
Ziurel de ziuă
Sfântu’ soare, nănaș mare,
Ziurel de ziuă
Și luniță, nănășită.
Ziurel de ziuă
El, în lume o umblatu’
Ziurel de ziuă
Și de-acelea n-o aflatu’..
Ziurel de ziuă
Când s-o ‘ntors de-unde s-o dus,
Ziurel de ziuă
Soru-sii, așa i-o spus:
Ziurel de ziuă
„Tu sorucă, soră mie,
Ziurel de ziuă
Hai cu mine-n cununie!”
Ziurel de ziuă
În biseric-o intrat,
Ziurel de ziuă
Candela o tremurat..
Ziurel de ziuă
Din bolta bisericii
Ziurel de ziuă
Strigă, Maica Precistii:
Ziurel de ziuă
„Preute, nu-ți fă păcate
Ziurel de ziuă
Să cununi soră cu frate
Ziurel de ziuă
Că, te vede Dumnezeu
Ziurel de ziuă
Cum, dai binele pe rău!”
Ziurel de ziuă (bis)