Saadi - Despre Dragoste, Beție și Inflăcărare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Iubita, ca și tine, tot din lut și apă.

Răbdarea ți-o răpește, tihna ți-o tot sapă.

În zi, te tulbură obrazu-i și dichisul.

În somn, fantasma-i îți încătușează visul.

Și capul tu i-l pui, ca robul, la picioare,

și-ntreaga lume-atunci din fața ta dispare.

Cum de-al tău aur nici nu vrea s-aibă habar,

și pulbere și aur tot la fel îți par.

Și nimeni să mai fie-n jurul tău nu vrei,

căci nu-i loc pentru nimeni în afara ei.

Tu spui că-n ochii tăi ea și-a făcut lăcașul,

și de-nchizi ochii, —și află-n inimă sălașul.

Deși pari surd când defăimarea se-nfiripă,

putere n-ai s-o rabzi mai mult de-o clipă.

De sufletul ți-l vrea, l-ai smulge ca pe-un strai,

și de ți-ar cere capul, gata ești să-l dai.

Dar cum pe vânt iubirea-și are temelie,

și zbucium iscă și te ține în sclavie,.

uimit ești de acei sihaștri-n adorare,

ce se cufundă în a Spiritului Mare.

Spre Dumnezeu și nu spre lume-au mintea-ntoarsă,

și par niște paharnici beți ce vinu-l varsă.

Nu-i leac în stare să-și arate folosința,

căci nimeni nu-i să le-nțeleagă suferința.

*.

Un fiu de cerșetor iubea odată

pe a sultanului frumoasă fată.

O urmărea, în fierberea dorinții.

În el, fantasma-i își înfipse dinții.

În taină-ardea de dor pentru copilă.

De lacrimi, talpa-i se-ncleia-n argilă.

Dar taina-i fu trădată de strădanii.

„Să piei de-aicea”, i-au strigat dușmanii.

Plecă. Dar chipu-i nu-i ieșea din minte

Și-n acel loc veni ca mai nainte.

Lovit fu peste cap și mâini c-un bici.

„Nu ți s-a spus să nu mai calci pe-aici?”.

Plecă din nou, căzând durerii pradă,

căci nu putea să rabde să n-o vadă,.

ca musca ce râvnește-o dulce boabă,

și de-i gonită, se re-ntoarce-n grabă.

Îi zise-un om: „Cum poți să-nduri atâta?

„Să fii lovit cu piatra și cu bâta!”.

El îi răspunse: „Mâna ei mă frânge.

„Dar, de-o iubesc, de ea nu mă pot plânge.

„În fapt eu nu respir decât iubirea,

„de mă iubește ori de-mi vrea pieirea.

„Fără de ea nu rabd și-mi ies din fire.

„De-aș fi cu ea, n-aș mai avea tihnire.

„Nu pot lupta, dar nici sta ca pe rug.

„Nu-i chip să mai trăiesc, dar nici să fug.

„Dorind iubita fluturele piere,

„nevrând să viețuiască prin unghere”.

I-au spus: „Cu bâta de te va atinge?”

El le-a răspuns: „Cădea-voi ca o minge”.

„Și capul de ți-l va tăia c-o spadă?”

„E-o cinste pentru care n-am tăgadă.

„Mă va-nălța ursita ori o să mă piardă.

„Cu capul sub coroană sau sub tăiș de bardă”.

El șaua-i sărută lângă-un pârâu.

Ea, tulburată, trase-atunci de frâu.

El râse: „Nu așa-i să-mi vii de hac!

„Un crai nu trage frâul pentr-un fleac!.

„Din cartea sorții șters-am al meu nume

„Cu talpa gura mi-am călcat-o-anume.

„Cum ochii tăi săgeți spre mine-ndreaptă,

„la ce mai tragi tu spada cu-a ta dreaptă?.

„Și-acum dă foc pădurii cu-a ta mână!

„Nimic uscat sau crud să nu rămână!”

Jorge Luis Borges - Privighetorile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În care ceas de noapte-al Engliterei
ori tainic ceas de Rin necontenit,
ce noaptea de pierdute nopți străbate,
la-al meu neștiutor auz ajuns-a
greu de mitologii măiestru-ți tril,
oh, a persanilor privighetoare
și-a lui Vergiliu? Niciodată, poate,
eu nu te-am auzit, dar pe vecie
viața mea de-a ta-i nedespărțită.
Un duh rătăcitor îți e simbol
în cartea de enigme. Iar Marino
te-a botezat sirenă a pădurii.
Cânți iscusit într-a Julietei noapte
și-n încâlcita pagină latină.
Cântarea ți-o înalți în pinii falnici
de pe meleag german cu tril iudaic
de Heine modelat, când trist, când vesel.
Keats pentru toți ți-a veșnicit cântarea.
Numele toate câte ți-au fost date
spre-a-ți proslăvi cântarea ne-ntrecută
încearcă vrednice de ea să fie,
privighetoare-a umbrei. Agareanul,
cuprins de încântare, te-a visat
cu pieptul săgetat de spinul rozei
pe care sângele o înroșește
în clipa de pe urmă. Cu migală,
urzesc în asfințit acest poem,
privighetoare-a țărmului și-a mării,
ce-n amintire, -nflăcărare și legendă
te mistui de iubire, mori cântând.

inflacarare – Versuri.pro

Saadi - Despre Dragoste, Beție și Inflăcărare

Jorge Luis Borges - Privighetorile