Trece prin mijlocul cetății Vrăjitorul,
cântărețul din flaut –
o muzică fragilă iscând, poate o ardere,
– nu simți cum risipește?.

Nu vuiet obsedant, nu prăbușiri –
abia de se aude roșul
armonic, cenușiul grav, ultramarinul
– ultrasunete
insinuând în noi:
gustul somniei, lenea moale,
uitarea-ncenușată blând.

Și valurile dorm la țărm
și păsările-și simt aripa
îngreuiată de mult calm;
se depărtează Vrăjitorul
cântând prin mijlocul cetății
și roșul cade în nisipuri
– ce pulbere, ce scrum subțire! –
amurg hipnotic – deslușim
cu vârful degetelor oarbe
– o muzică, poate o ardere.