Poete, se-apropie seara; îți încărunțește părul
Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară – spuse poetul – și-ascult, cineva poate strigă din sat,
Cu toată ora târzie
Veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc și dacă
Ochii lor lacomi cerșesc muzica menită să le curme tăcerea
Și să vorbească pentru ei.
Cine le va țese cântece de iubire, dacă eu stau pe țărmul vieții
Și contemplu moartea și viața de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
Flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Șacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-și căminul, vine aici să vegheze
Noaptea și cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
Cine va fi acolo să-i șoptească tainele vieții, dacă eu, închizându-mi
Ușile, aș încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunțește părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
Asemeni celui mai tânăr, sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce și simplu, iar alții – un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce țâșnesc la lumina zilei, iar alții – lacrimi ascunse în întuneric.
Toți au nevoie de mine și eu nu am timp să cuget la viața de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunțește părul!