goya – Versuri.pro

Zeno - I'm Addicted (Inspirația De Seară)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Zeno - I'm Addicted (Inspirația de Seară) - Complet

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

I’m addicted to you -x4.
De la-nceput ți-am spus că ai ochii ăia
Ești parcă trasă dintr-un tablou de Goya
Iar proștii ăia, cum zic addicted, nu știu
Că în deșert de-aș fi cu tine aș rămâne viu
Aș putea să-ți fiu chiar fiu
Să stau în brațele tale până seara târziu
Și știu că mi-ai spune mereu pe bune
Tu nu mă minți cum face atâta lume
Hai spune acum ceva, hai mișcă-ți buzele
Mă gândesc că oricum nu-mi accepți tu scuzele
De-ar trece o viață eu nu aș putea ca să te las
Suntem ca o boxă: tu ești înaltă, eu sunt bass
Și dacă tu ai fi un drog te-aș trage pe nas
Și umbra de mi-ai fi te-aș urmări la pas
Iar din toate astea tot nimic n-a mai rămas
Că am căutat odată și încă stau retras.
I’m addicted to you -x7
You’re my addiction.
Deja am spus prea multe
Sau să continui?
Dar nu vreau prea mult ca să te chinui
Pe strofa a II-a te-am găsit sau poate eu tot caut
Și aș putea să jur că eu sunt bun că nu mă laud
Aș vrea ca să te-aplaud, dar n-aud
Tu m-ai lăsat în offside iar eu cer fault
Deci caut și tot nu găsesc dar îmi zâmbești
Uneori am crezut c-o faci doar ca să mă prostești
Eu n-ascult povești, nu e nevoie să mă cucerești
Sunt prada ta
Și partea bună e că încă nu știu strada ta
Și nici tu n-o știi pe-a mea
Că ne-am fi întâlnit cumva
Cândva, o să te-ntâlnesc, m-ajuți?
Nici tu nu ești ca ele, nici ca mine nu sunt mulți
Unii ajung cărunți și tot pe tine te caută
Dar tu mă găsești pe mine când lumea m-aplaudă.
I’m addicted to you -x7
You’re my addiction
I’m addicted to you -x7
You’re my addiction

Nichita Stănescu - Pânza de Păianjen de Goya

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ea s-a îmbolnăvit de aer
exact în aceeași secundă când eu
m-am umplut de bube.
Ea era foarte palidă
cuprinsă de febra stelei polare.
Eu tocmai mă uitam într-o oglindă neagră
și ciocul de barză al inimii
strâns îl țineam cu dreapta
la încheietura mâinii stângi
unde-ncepuse să-mi ciugulească secundele.
Ea era bolnavă de mov
de mult prea multul mov al privirii.
Creierul meu era umflat ca un steag
fiert în simunuri.
Aici pe acest culoar cu oglinzi
mi-am zis –
aici, tocmai aici unde este
locul cel mai puțin potrivit unei mărturisiri,
îi voi spune brusc ceea ce
vreau prin destin de atâta vreme să-i spun.
Ea purta o banderolă albă pe frunte
și leșin ușor pe spinarea secundei.
Albă ca un vierme de măr,
ea tocmai părăsea carnea zemoasă
a clipei.
Eu mă acopeream de râie, de bube,
de somn
mă arătam numai din profil
pe aerul poluat de respirare și negru
ca o monedă latină.
Ea era bolnavă de propria sa indiferență,
de propriul său răsărit
Eu începusem să-mi rup memoria
cum rupi o cămașă murdară…
– Lasă, am urlat, lasă, o să vină
îngerul naturii moarte să ne vadă
cu ochii lui de pânză de păianjen de Goya!
– Lasă, am urlat, o să-l chem
chiar pe el, chiar pe el!
Ea era albă și bolnavă ca mărul
tăiat cu cuțitul în două.
Eu îmi acopeream rana feții
cu verbe când iată
îngerul naturii moarte, planând
se-apropie de mine în timp ce urlam
și-mi zise electric:
– Ești îndrăgostit, ești mov, ești
un porc de câine!
– Taie-mă și mănâncă-mă, i-am strigat,
taie-mă și mănâncă-mă și satură-te.
Satură-te până ce ți se face greață și verși,
până mă verși peste femeia
pe care-o iubesc.