Dante Alighieri - Infernul: Cântul XXXI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

INFERNUL.
CÂNTUL XXXI.
Puțul giganților.
Aceeași limbă ce-mi mușcă făptura
pe-obraji punând culoarea stacojie,
găsi și leac s-aline mușcătura,
ca lancea lui Ahil ce-n bătălie,
pre câte-aud, stârnea în dușmani jalea
și-apoi, era prilej de bucurie.
Urcarăm dar, lăsând în urmă valea,
pe râpele care-o încingeau deșarte
și n-am dat glas cât străbăturăm calea.
Nici zi deplină nu era, nici noapte
și-n zare-mi ochii nu găseau răsunet,
dar auzii sunând un corn departe
și bubuind mai gros decât un tunet,
încât potrivnic căii ei amare,
privirea mea se răsuci spre sunet.
De bună seamă n-a vuit mai tare
nici cornul lui Orland, când războind
pierdu-mpăratul a oștirii floare.
Puțină cale străbătui privind
și niște turle-ntrezării în șire,
încât rostii: „Oraș, ori ce-o fi fiind?”
Și-atunci maestrul: „Fiindcă-a ta privire
prin noapte-n zare a vedea se zbate,
greșești în gând, dând frâu la închipuire.
Ci-odată-ajuns, ai să pricepi cum poate
să-nșele depărtarea; urcă treapta
și vino deci, să nu rămâi la spate.”
Mă prinse-apoi cu dragoste de dreapta
și „Pân-om da, grăi, de-acel făgaș,
ca să nu-ți pară prea ciudată fapta,
să știi că-n zări nu-s turnuri de oraș,
ci până-n brâu, în puțul ce-ntărește
al râpei mal, stau cete de uriași”.
Așa precum când ceața se rărește
desprinzi pe-ncetul câte-ascunse stau
în pâcla deasă ce văzduhu-umbrește,
așa și-aici, treptat, cum se-apropiau
a râpei maluri și vedeam ce-ascund,
mă lămuream și spaimele-mi creșteau.
Căci tot așa precum în cerc rotund
Montereggion de turnuri se-ncunună,
la fel și-aici, pe maluri, din străfund,
se înalță falnic, făurind cunună,
uriași cumpliți pe care din tării
îi ceartă încă Jupiter când tună.
Și de-unde stăm prindeam a desluși
obraji și piept, din pântec o frântură
și-așijderi mâini și spete arămii.
Bine-ai făcut când ți-ai uitat, Natură,
să-i zămislești și l-ai lipsit pe Marte
de-atari voinici ce nu cunosc măsură.
Iar de-ai urmat să făurești aparte
balene-n mări și elefanți, haină
nu te-ai vădit, ci înțeleaptă foarte;
căci mâinii-n care vrerea rea se-mbină
cu judecata, ascuțindu-i spada,
nu-i om în stare-n luptă piept să-i țină.
Văzui un chip prelung și lat cât roata
de pin la Roma, în lăcașul sfânt,
și pe-o măsură oase, trup și noada,
încât din râpa ce-i urzea veșmânt
din brâu în jos, vădea atâta glia,
că trei frisoni puși cap în cap, la rând,
s-ar fi falit zicând că-i prind bărbia;
vreo zece coți din trupul lui zării
din jos de locu-n care-ți prinzi mantia.
„Raphel may arrech zabi almi”,
strigă furios cu glasul lui cel gang
ce-n psalmi mai dulci nicicând nu se rosti.
Și-atunci poetu-i zise: „Duh nătâng,
vezi-ți de corn și suflă-n el turbat,
când uri și patimi de gâtlej te strâng.
Privește-ți gâtu-n hățuri înhămat
de care cornul îți atârnă-anume
și vezi pe piept ce dâre ți-a lăsat.”
Și mie-apoi: „El singur își dă nume:
Nemrod e el și din născocirea lui
nu se vorbește-un singur grai pe lume.
Dar să-l lăsăm; e de prisos să-i spui;
căci neînțeleasă vorba ta-i pare
și-așijderea și graiul său oricui.”
Pornirăm dar, de-a stânga pe ponoare
și ne-am tot dus, drum de-o săgeată-n scut
când de-altu-am dat, mai trufaș, pe cărare.
N-aș ști să spun ce meșter neîntrecut
îi cetluise dreptul pe spinare
și brațul stâng în față petrecut
c-un lanț cumplit ce-l fereca atare,
că din grumaz pân’ la șezut, în lat
de cinci ori pieptu-i cuprindea-n strânsoare.
„Acesta-i cel ce-n luptă-a cutezat
pe însuși Zeus să-l înfrunte, frate!
grăi Virgil; de-aceea-i ferecat.
Fialte-a fost și-a arătat ce poate
când zeii fură încercați din greu:
ci-n veci de-acum i-s brațele legate.”
„De-i cu putință, -aș vrea, grăit-am eu,
cu ochii mei să cântăresc făptura
uriașului pe nume Briareu.”
„Pe-Anteu, răspunse, ‘l vei vedea și gura
ai să i-o-auzi; el nu-i legat la brațe
și-n fund ne-o duce, unde-i deasă zgura.
Departe-i cellalt, scufundat în ceață,
legat și-așijderi făurit de vremuri;
atâta doar că-i și mai crunt la față.”
N-a fost nicicând să zguduie cutremur
vreun turn cu-atare-nverșunat năduh,
de cum Fialte fu cuprins de tremur.
Simții deasupra-mi moartea prin văzduh
și spaima ei, socot, m-ar fi răpus
de n-ar fi fost să-l știu legat burduf.
Pornirăm dar la drum și ne-am tot dus
pân’ la Anteu ce se ițea-ntre răi,
chiar fără cap, vreo cinșpe coți în sus.
„O, tu, ce-n poala fericitei văi
în care Scipio-și preacinsti străbunii,
când Hanibal fugi cu toți ai săi,
adus-ai pradă mii de lei în funii
și care-n luptă, de-ai fi fost cu ei,
cu frații tăi, precum cred încă unii,
ai Terrei fii i-ar fi învins pe zei,
ne pune jos, te rog, nu-ți fie greu,
unde Cocito-ngheață pe mișei.
Nu ne-ndruma spre Tizi sau Tifeu;
acesta-aici a spune nu se teme;
te-nclină deci, nu te codi, Anteu!
El va să-ți poarte faima peste vreme,
căci va trăi ierni lungi și veri aprinse,
cu zile-n cer Cel sfânt de n-o să-l cheme.”
Astfel grăi maestrul, și-l cuprinse
Anteu cu brațul ce stârni fiori
în Hercule când șalele-i încinse.
Simțind Virgil că-l prinde de subsori:
„Hai, vino, zise, să te-apuc”. Și-atare
un trup fă*ăm aprigei strânsori.
Cum de la poale Garisenda-ți pare,
când norii cerul către ea-l brăzdează,
c-atârnă-asupra-ți strașnică și mare,
la fel Anteu când așteptam cu groază
să-și plece brațul, de-aș fi vrut (ci-n van)
altei cărări să-mi dărui trupu-n pază.
Dar blând ne puse-n fund, unde Satan
cu Iuda-n doi se scaldă în otravă,
și-n pripă-apoi, pe cerul de catran,
se înălță ca un catarg de navă.

Alexandru Philippide - Niște Stânci

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cândva în munți am dat de niște stânci
Care cântau. Sau, poate, soarele
Cânta din ele-așa cum în vechime
Scotea, se zice, sunete de liră
Dintr-un colos de piatră, în Egipt.
Poate-or fi fost și ele statui odinioară;
N-a spus lui Alexandru Machedon
Un sculptor că e gata să-i cioplească
Statuia dintr-un munte,
C-un râu pe umăr și-un oraș în palmă?
Privindu-le mai bine, m-am gândit
Că steiurile acelea sunt niște sarcofagii
În care-au fost înmormântați giganții,
Și ticăitul meșter sculptor Timpul
Le-a tot cioplit pân’ le-a făcut asemenea
Cu trupurile dinăuntru!..
Dar cântecul, o cântecul acela,
Pe care eu l-am auzit, de unde,
Din tăceri străvechi și lungi și-adânci
S-a strâns ivindu-se-n acele stânci?

giganti – Versuri.pro

Dante Alighieri - Infernul: Cântul XXXI

Alexandru Philippide - Niște Stânci