Mai la urmă pe-un cuvânt;
Să se lase sărutată
De atâtea ori deodată
Câți fustei la scară sunt.
Sărutată
Lăudat fii, tată sfânt!.

– „Unsprezece”, spune ea;
Eu zic: – „Bine”, pe credință;
Doar o fi având știință
Scara câți fustei avea.
Pe credință
Asta e pierzarea mea!.

Și-o sărut mereu-mereu;
Orice-ați spune, orice-ați face,
Nu știu cum, dar mie-mi place
Să sărut – așa sunt eu!
Orice-ați face,
Doar e dat de Dumnezeu!.

Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, și iată scara!
Vrând să pui la cale țara,
N-am de lucru și m-apuc
Să-ntorc scara,
Și când colo, stau năuc!.

Dar să număr la fustei –
Uite-i, frate, doisprezece!
Și-un cuțit prin piept îmi trece
Implantat de mâna ei!
Doisprezece,
Iată-mi moartea, dragii mei!.

A greșit, îmi spuneți voi?
Cum de n-a greșit să spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, când e joi!.

Zici că poate n-a știut
Când vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborându-i, și-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dânsa, ce-a făcut!.

M-a scurtat așa, știind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasa!
N-o mai cred, s-o văd murind!