Fratricid – Versuri.pro

Rainer Maria Rilke - Palidul Prunc Abel Grăiește

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu nu sunt. Fratele mi-a făcut ceva.
Ceva ce văzul nu vedea.
Lumina toată mi-a luat.
El chipul mi-a înlăturat
cu chipul său.
Acum e singur el fără să știe.
Eu cred că el mai trebuie să fie.
Lui nimeni nu îi face ce mie îmi făcu.
Pe drumurile mele duse-acu,
vin toți fugind de-a lui mânie,
și toți se pierd în el fără să știe.
Eu cred că fratele pândește
ca judecata de apoi.
La mine noaptea se gândește;
la el însă ea dă-napoi.

Octavian Goga - Cain

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

I
În vremi demult s-a așternut sub glie
Și trupul tău și mâna vinovată,
Dar Cain, tu, păcătuirii tată,
Tot mai răsai și-n vremea mea târzie.
Azi crește iarba proaspătă, curată
Pe groapa ta de veșnică urgie,
Păcatul însă pururi reînvie,
Nu l-a primit țărâna-nfiorată.
El s-a-mpărțit în largul lumii noastre,
Se zbuciumă neadormit în fire
Pe plaiuri verzi, pe stâncile sihastre.
Noi îi simțim ispita-nfrigurată —
Nepoți ai tăi, părtași în moștenire.
Purtăm în suflet zestrea blestemată!

II
Simțeam de mult suflarea de otravă
Cum doarme-n pieptul fraților de-o mamă,
Cum din cetăți cu turnul de aramă
Purcede-n lunci și-n creştet de dumbravă.
Vedeam cum duhul negru se destramă,
Mă îneca funinginea grozavă
Și deslușeam clocotitoarea lavă
Cum se-nfiripă nebăgată-n seamă.
Tu, frate rău, cu inima flămândă!
Când Aveli mii cerșetoreau iertare,
Nu te-ai oprit în drumul de osândă!
Păcatul tău și-a întețit avântul
Și n-a avut nici milă, nici mustrare,
Când otrăveai în urma ta pământul!

III
Azi s-a aprins oceanul tău de ură,
Azi limbi de foc despică aurora,
Pierzarea astăzi își întinde hora
Și despletită urlă-n bătătură.
S-a început războiul tuturora,
Azi strig-acei ce mii de ani tăcură,
Dezlănțuita patimii arsură
Azi prăpădește-n trăsnete Gomora.
Bieți munți bătrâni! Voi gemeți azi de jale..
De-atâtea ori v-aș fi mutat din cale,
Voi, stavila atâtor visuri moarte!
V-aș prăvăli azi munte peste munte,
Între pământ și cer v-aș face punte,
Să n-aud plânsul fraților departe!

Nichita Danilov - Cain

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ninge sau poate plouă
peste un câmp de cadavre.
Ninsoarea e neagră și umedă,
ploaia e neagră și rece.
Prin ninsoare sau poate prin ploaie
trece un om foarte slab
cu o pelerină roșie.
Omul e înalt și fața lui este roșie.
Omul e alb sau poate negru,
dar fața lui este roșie.
Păsări roșii sau poate negre
se rotesc peste creștetul lui și țipă.
Ninge sau poate plouă
peste un câmp de cadavre.
– Caine, Caine,
ce face fratele tău Abel?
– Fratele meu
jertfește un miel roșu,
privind peste câmpul semănat de cadavre.
Pe câmp plouă sau poate ninge.
Ninsoarea e neagră și umedă
și ploaia e neagră și rece.
Deasupra lui veghează
în liniște Domnul.
– Caine, Caine,
de ce l-ai înjunghiat pe fratele tău Abel,
Caine?.
– Taci și ascultă,
fratele meu Abel jertfește un miel roșu,
privind câmpul semănat de cadavre.
Deasupra lui veghează
în liniște Domnul.
Ninge sau poate plouă
peste un câmp de cadavre.
Ninsoarea e neagră și rece
și ploaia e neagră și umedă.
Prin ninsoare sau poate prin ploaie
un om stă îngenuncheat în fața unui câmp de cadavre.
Fața lui este albă sau neagră,
dar expresia ei este tristă.
Ochii lui sunt albaștri sau negri,
dar expresia lor este tristă.
Părul lui e blond sau poate negru,
dar fața lui este tristă.
– Caine, Caine,
de ce ești așa negru,
Caine?
– Taci și privește,
fratele meu Abel jertfește un miel roșu
pe câmpul semănat de cadavre.
Peste el ninge sau poate plouă.
Ninsoarea e neagră și umedă
și ploaia e neagră și rece,
deasupra lui veghează în liniște Domnul.
Plouă sau poate ninge
peste un câmp de cadavre.

Firdousi - 65 Fereidun Iradj Este Ucis de Frații Săi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Grea, perdeaua de-ntuneric de pe Soare se săltă,
și de-ndată Aurora-n lume somnul risipi,
și cei doi ardeau de dorul lor nebun de a-și spăla
ochii-n sîngele rușinii. Merseră cu pas trufaș,
și spre corturi se-ndreptară, corturile lui Iradj.
Șahul îi văzu din chioșcu-i, și-naintea lor ieși
inima lui iubitoare. Ei intrară-n cort cu el,
și de-ndată-l încolțiră c-o mulțime de-ntrebări.
Tur îi zise: „Când mai tânăr decât noi ești tu, de ce
ți-ai pus diadem pe creştet? Bine-i în Iran să stai
sus pe tronu-mpărăției, când eu gata-s de-a pica
rob la poarta turkomană? Vârstnicul tău frate, vai!
se mâhnește-n Soare-Apune surghiunit, iar tu, fălos,
ți-i coroana-n naltul frunții și sub talpă strângi comori!
Iată ce-mpărțeală strâmbă ne-a făcut cel însetat
de-asuprire; doar spre tine, cel mai fraged dintre fii,
fața și-a întors moșneagul.” Când Iradj îi auzi
spusele lui Tur, răspunse glăsuind în graiu-i sfânt:
„O, stăpân flărnând de faimă! Dacă-n inimă dorești
să te simți ferice, cată clipa dulcelui răgaz.
Nu mai vreau de-acum coroana de pe fruntea-atâtor șahi,
nu vreau tron, nu vreau putere, nu vreau faimă și nici oști,
nu mai vreau eu nici Iranul, nici Apus, nici Răsărit,
și nici larga față-a lumii! O domnie de-o sfârși-n
dezbinări va fi o cinste, biata, vrednică de plâns!
Chiar când însăși nalta boltă-a cerului îți va purta
șeaua, la sfîrșitul vieții vei avea drept așternut
doar atât: o cărămidă. Dacă-n tron, peste Iran,
șah am fost, mă lepăd astăzi de coroană și de tron,
și vă dărui diademuri și peceți împărătești;
dar nu-mi mai cătați pricină. N-am venit să vă izbesc,
nici cu brațe de războinici, și nu vreau eu inima
nimănui să se-ntristeze. Nu cer lumea-a stăpâni,
dacă asta vă mâhnește, nici când nu ne-om mai vedea.
Sunt deprins cu umilința, legea-mi spune să fiu om”.
Tur, aceste vorbe sfinte, le-ascultă precum un surd.
Nu luă nimic aminte, duhul împăciuitor
al lui Iradj nu-i plăcuse. De pe scaunu-i sări
mânios, drept în picioare, mai la fiece cuvânt.
El lăsă deodată locul unde mai întâi șezu,
prinse-n mână greu-i scaun de-aur și-l izbi în cap
pe Iradj, stăpânul Iumii, care-i mai ceru-n genunchi
îndurare pentru viață: „Teamă n-ai de Cel-de-Sus,
milă n-ai de-al tău părinte? Asta e voința ta?
Nu mă omorî, căci Domnul la sfârșit te va sili
doar prin cazne să răscumperi sângele ce mi-l vărsași!
Nu te face ucigașu-mi: de-astăzi nu vei mai vedea
nici o urmă din ființa-mi. Te înduplecă puţin,
și-ai să poți aceste două lucruri să le-mpaci acum:
că tu ai primit viața, și că altuia i-o iei!
Nu fă rău la o furnică ce târăște-un bob de grâu;
are-n trupu-i o viăță dulce, singurul ei bun.
Mulțumi-mă-voi din lume cu cel mai umil ungher,
unde câștiga-voi pâinea-mi doar prin truda-acestor mâini.
De ce te-ai încins tu grabnic pentru-al fratelui omor?
De ce vrei să-i arzi tu pieptul celui tată-mbătrânit?
Ai râvnit la stăpânirea lumii, iat-o stăpânești;
nu vărsa frătescul sânge, nu te răscula păgân
împotriva Celui care-i Șahinșah pe Univers!”
Ascultând aceste vorbe, mijlociul n-a răspuns;
pieptu-i plin era de fiere, capu-i plin era de vânt.
Trase un jungher din cizmă, și-l umplu de sus în jos
pe Iradj c-un val de sânge, spintecând întregu-i piept,
pieptul tînărului frate cu pumnalu-i de oțel
arzător precum otrava. Sânge-i curse de pe chip,
din obraji ca trandafirii și-al pământului stăpân
tânăr încetă din viață Ticălosul despărți
cu jungheru-i căpățâna-ncoronată — de-acest trup
falnic cum îi elefantul, și-astfel totul se sfârși..
Oh, tu, lume tu, ce-n brațe l-ai fost ridicat la sân,
milă n-ai avut de viața-i! Nu știu cărui om îi ești
binevoitoare-n taină, însă trebuie deplâns
cel născut din sânul faptei tale. — Omule hain
aiurând de uluire, și cu pieptul plin de chin,
crunt înfricoșat de lume și turbat ca ăști doi șahi
din dorința răzbunării — ia învăț de la doi răi!
Tur umplu cu dulci balsamuri țeasta bunului Iradj;
o trimise „la moșneagul cel împărțitor de lumi”,
însoțind-o de-aste spuse: „Iată capul ăstui ţânc,
care moșteni coroana șahilor din șahi străbuni!
Dă-i acum din nou coroana sau așează-ți-l pe tron!
Ăstfel prăbușitu-ți-s-a keianidul tău copac
ce-și zvârlea departe umbra!” Ticăloșii amândoi
se-nturnară spre Rum, unul, iar celaltul spre Kitai.

Nichita Danilov - Abel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Trece un om despicat în două
pe o stradă într-adins înfrigurată.
Bărbatul e înalt și poartă
o mantie albă cu glugă.
Fața lui este trasă.
Trece un om despicat în două,
pe o stradă într-adins înfrigurată,
fix la orele șapte și un sfert după-amiază,
și fața lui este trasă.
I se văd plămânii, creierii, inima.
Inima bate,
plămânii răsuflă,
creierul gândește:
”L-am iubit pe fratele meu ca pe mine însumi,
și el m-a ucis,
l-am iubit pe fratele meu ca pe mine însumi,
și acum iată-mă înjunghiat
de fratele meu..“.
Trece un om despicat în două
pe o stradă într-adins înfrigurată.
– Încotro, Abel, încotro?
Prima jumătate pășește cu un pas în față,
cealaltă cam la un pas distanță față de prima.
Omul duce într-o mână
un cap de miel roșu
și în cealaltă un paloș.
– Încotro, bunule Abel,
încotro?
– Îl caut pe fratele meu Cain,
să-i dau capul de miel roșu
și paloșul negru.
Trece un om despicat în două
fix la orele șapte și un sfert după-amiaza.
Prima față a lui e trasă,
și a doua de asemenea trasă.
Duce într-o mână un cap de miel roșu
și în cealaltă un paloș.
Capul de miel deschide ochii și behăie,
și paloșul sângerează.
– Încotro, bunule Abel,
încotro?
– Îl caut pe fratele meu Cain,
să-i dau capul de miel roșu
și paloșul negru.
Trece un om despicat în două
și deasupra lui ușor se înnoptează..