În viața mea de doliu și chinuri nesfârșite,
tu, fără a cunoaște, ai pus de-odată miere,
iar laurii pe fruntea-mi, cu frunze veștejite,
întineriți sunt astăzi, crini albi peste tăcere.

Tu, ce-ai știut mâhnirea din mine cum s-alinte,
și te-ai făcut iubită, iubirea făr’ să știe,
în ceasuri de tristețe aducând lumină
și dragoste pe unde nu mai putea să fie.

Neîndoielnic, soarta, din zarea disperării,
te-aduse să-nvii iarăși crengi de-ndoială pline.
Pân’ la izvorul nopții și-al uitării,
Francisca Sánchez, vino cu mine